exemplu, terminaţia -uri/-una pentru plural, folosită în cazul substantivelor împrumutate şi apoi folosirea românescului mai în locul sufixului -der pentru forma comparativă din limba romani, de ex. mai terno = mai târziu, în comparaţie cu tarnedér din dialectul galez al limbii romani). Printre alte caracteristici mai pot fi menţionate: terminaţia -em pentru persoana I singular a preteritului (cf. kerdem în dialectul căldărarilor şi kedóm = eu am făcut, în dialectul galez) şi înlocuirea sunetelor tś şi dź cu ś şi ź şi a pluralului articolului hotărât e sau ī, cu le (cf le gaźé, în dialectul căldărarilor faţă de ī gadźé în dialectul galez).

De regulă, dialectele nevalahe nu prezintă asemenea afinităţi. În decursul veacurilor, dialectele şi-au însuşit o serie de schimbări (nu doar împrumuturi lexicale, dar şi elemente privind pronunţia, şi noi mijloace de formare şi utilizare a cuvintelor, expresiilor şi propoziţiilor), datorită ariei geografice largi şi expunerii îndelungate la influenţe din partea limbilor cu care acestea au venit în contact. Aria lor de răspândire cuprinde întreaga Europa, din Rusia, Republicile baltice şi Ucraina, până în Anglia şi Peninsula Iberică, incluzând în acelaşi timp şi proliferarea în Balcani a dialectelor nevalahe, unele dintre acestea ajungând să fie răspândite şi în alte zone, de exemplu dialectele arliya vorbite de mii de ţigani musulmani, şi apoi xoraxane. Totuşi, în cadrul acestei arii geografice mari, trăsăturile împărtăşite de diferitele dialecte pot conduce la formarea unor grupări înrudite, de genul celei a ţiganilor sinti, deja luată în discuţie.

Limba romani a devenit atât de impregnată cu elemente provenite de la limbile cu care a intrat în contact, încât multor vorbitori aflaţi la distanţă unii de alţii le-ar fi foarte greu să comunice între ei. Unui ţigan din Skopje, Macedonia, i-ar fi foarte greu să-l înţeleagă pe un sinto din nordul Italiei; dialectul „carpatin” vorbit de către ţiganii sedentarizaţi din nordul Ungariei este virtual de neînţeles pentru grupurile valahe din aceeaşi ţară. Este într-adevăr discutabil dacă limba romani nu a ajuns la stadiul la care ar trebui să fie mai degrabă considerată un grup de limbi înrudite, decât o singură limbă cu numeroase dialecte.

Tradiţia schimbării

Schimbările ce au avut loc în viaţa ţiganilor din timpurile noastre, afectată de evoluţia raporturilor stabilite între aceştia şi societatea din jur, indiferent că este vorba de creşterea numerică a populaţiei, de lipsa tot mai acută de teren agricol pentru aceştia, de sedentarizare, de traiul în vecinătatea celor din afara etniei (gadźo), de transportul motorizat, de industrializare sau de fluctuaţiile în privinţa posibilităţilor de câştig – toate reflectă şi în acelaşi timp reprezintă o secţiune transversală a vastei diversităţi etnico-lingvistice. Adesea s-a prezis dispariţia societăţii ţigăneşti: faptul că limba, obiceiurile, tradiţiile şi întregul stil de viaţa al ţiganilor sunt în continuă schimbare, preluând elemente provenite de la alte societăţi, pare să indice acest declin. O grupare se va deosebi de alta datorită influenţelor provenite de la diferitele categorii de gadźé. Fiecare este însă produsul unei tradiţii generale de adaptare socială, geografică şi profesională. Este posibil ca în cele din urmă unele să dispară; multe însă vor reuşi să păstreze un simţ al deosebirii radicale faţă de gadźé şi să făurească culturi tipice ţigăneşti din ceea ce au reuşit să-şi însuşească. Vechile podoabe şi vechile obiceiuri vor dispărea uneori – atunci când căldărăresele vor renunţa la broboadele multicolore sau când femeile din grupul ţiganilor geambaşi vor renunţa la lungile lor fuste, atât de pitoreşti – asta însă nu va distruge şi nici nu va diminua sentimentul de izolare, indiferent dacă alţi ţigani căldărari sau geambaşi vor vedea în aceasta un semn al degenerării şi chiar dacă gadźo va continua să creadă că cel mai autentic ţigan trebuie neapărat sa fie şi cel mai exotic, întotdeauna există riscul de a face, în mod nejustificat, generalizări prin sublinierea anumitor aspecte din viaţa ţiganilor sau concluzionând în legătură cu toţi ţiganii. Orice afirmaţie cu privire la tipurile de meserii practicate de regulă de către ţigani poate fi oricând contrazisă, datorită faptului ca unii ţigani au devenit profesionişti serioşi şi, pe de altă parte, pentru că nu există principii universale sau exclusive care să guverneze modul în care ţiganii îşi câştigă viaţa. Multe dintre ocupaţiile „tradiţionale” au fost probabil dobândite în decursul lungului drum parcurs de aceştia prin istorie. De exemplu, multe din expresiile folosite în domeniul prelucrării metalelor au fost împrumutate din limbile greacă, română sau din alte limbi europene. Adaptarea din punct de vedere economic, ce devine evidentă în secolul al XIX-lea, face parte dintr-un proces îndelungat care, fără a da semne de oprire, a continuat mai multe veacuri. Vechile denumiri legate de meserii – căldărari, geambaşi, rudari etc, – în prezent nu mai înseamnă prea mare lucru, doar nişte etichete, cu menirea de a deosebi un grup de ţigani de altul. În regiunile europene cu societăţi puternic industrializate, pe zi ce trece se îngustează tot mai mult sfera pentru meseriile pe care un număr mare de ţigani ştiau să le facă în trecut. Dar în timp ce activităţile se schimbă, ceea ce se poate considera învechit este de fapt înclinaţia ţiganilor spre desfăşurarea unei activităţi pe cont propriu şi un repertoriu al strategiilor care face posibilă o oarecare flexibilitate, adaptată structurii lor sociale şi dorinţei lor de independenţă în organizarea propriului trai. (Aceasta, totuşi, nu este acelaşi lucru cu bizuirea pe forţe proprii, întrucât ţiganii nu pot supravieţui fără a avea legături cu mai larga societate gadźo şi economia acesteia.)

Fapt tipic pentru ţigani, aceştia pleacă în căutare de clienţi, din poartă în poartă sau din afacere în afacere, oferind o gamă bogată de bunuri şi servicii. Uneori, investiţia într-un mijloc de trai este de aşa natură încât, probabil, devine posibilă o continuitate, din generaţie în generaţie, ca în cazul familiilor de circari din Franţa şi din Italia. Dar