După acest incident, cruciada o urmează pe 103 pe punte şi se îndreaptă călcând mărunt spre marele teritoriu necunoscut unde pasc turmele de Degete.

155. O FAŢA CUNOSCUTA

Stând în picioare pe scară, cineva îi ţintea, lăsând să i se vadă prin deschizătura trapei doar bustul şi puşca. Când mai urcă vreo câteva trepte pentru a-i înfrunta, putură să vadă că era o femeie. Jacques Méliès îşi răscoli frenetic meandrele minţii, frământat de un gând: "Faţa asta mi-e cunoscută."

Ca şi el, Laetitia avea pe buze un nume, fără să fie deocamdată în stare să îl rostească.

― Aruncaţi-vă revolverul, domnule! Méliès se supuse. Aşezaţi-vă pe scaunele alea.

Tonul şi glasul ăsta...

― Nu suntem spărgători, începu Laetitia. Dimpotrivă, colegul meu este...

Comisarul îi tăie pe loc vorba:

― ... din vecinătate. Locuiesc în cartier.

― Şi ce-i cu asta? făcu cealaltă, ocupată să-i lege de scaune cu ajutorul unor fire electrice.

― Bine, acum putem sta de vorbă în nişte condiţii mai ca lumea.

"Şi, totuşi, cine-i asta?"

― Aşadar, ce caută la mine acasă comisarul Méliès şi Laetitia Wells, ziaristă la Écho du dimanche? Şi împreună, pe deasupra. Am crezut mereu că voi doi vă urâţi. Ea v-a insultat în presă, iar dumneavoastră aţi băgat-o la închisoare! Iar acum iată-vă pe amândoi aici, prieteni la cataramă, în casa mea, la miez de noapte.

― Păi, vedeţi că...

Din nou, Laetitia fu întreruptă.

― Lăsaţi, cunosc cu exactitate motivul acestei vizite încântătoare! Încă nu ştiu cum anume aţi făcut-o, dar sunt convinsă că mi-aţi urmărit furnicile.

O voce strigă de la etajul de dedesubt:

― Ce s-a întâmplat, dragă? Cu cine vorbeşti în pod?

― Cu nişte musafiri nepoftiţi.

Un al doilea cap, urmat de un trup, se ivi atunci prin trapă. "Pe ăsta nu-l cunosc."

În pod urcase un domn cu o barbă lungă şi albă, îmbrăcat într-o cămaşă gri cu carouri roşii. Semăna cu un Moş Crăciun, însă cu unul uzat de vârstă şi aflat la capătul puterilor.

― Ţi-i prezint pe domnul Méliès şi pe domnişoara Wells. Le-au însoţit pe furnicile noastre până aici. Cum au făcut-o, asta or să ne spună ei.

Moş Crăciun părea răvăşit.

― Dar sunt celebri amândoi! El ca poliţist, ea ca ziaristă. Nu poţi să-i omori, nu pe ei. Oricum, nu mai putem omorî întruna.

Femeia întrebă sec:

― Vrei să renunţăm, Arthur? Vrei să lăsăm baltă totul?

― Da, răspunse Arthur.

Atunci, ea aproape că îl imploră:

― Dar dacă o să abandonăm, cine o să ne ducă treaba mai departe? Nu e nimeni, absolut nimeni...

Bărbatul cu barbă albă îşi frânse Degetele.

― Dacă ei ne-au descoperit, înseamnă că pot s-o facă şi alţii. Aşa că, va trebui să ucidem şi iar să ucidem!... Oricum, nu ne-am fi încheiat niciodată misiunea. De cum omorâm unul, apar alţi zece. M-am săturat de toată violenţa asta.

"Pe Moş Crăciun nu l-am mai văzut niciodată, dar pe ea..." Din pricina tumultului din minte, Laetitia nu izbutea să urmărească discuţia celor doi, în care li se hotăra, totuşi, soarta.

Arthur îşi şterse fruntea cu dosul palmei, care era acoperit cu pete închise la culoare. Conversaţia îl istovise. Căută în jur ceva de care să se agaţe, dar nu găsi nimic şi se prăbuşi la pământ, leşinat.

Femeia îi privi o clipă în tăcere, apoi îi dezlegă. Cu gesturi reflexe, cei doi îşi frecară încheieturile de la mâini şi picioare.

― Măcar ajutaţi-mă să-l duc în pat, spuse ea.

― Ce e cu el?

― Îi e rău. I se face rău din ce în ce mai des, în ultima vreme. Soţul meu e bolnav, bolnav rău. Nu mai are mult de trăit. S-a aruncat în aventura asta fiindcă îşi simte sfârşitul aproape.

― Am fost medic, spuse Laetitia. Vreţi să-l consult? S-ar putea să fiu în stare să-l ajut.

Femeia avu o grimasă tristă.

― E inutil. Ştiu foarte bine de ce suferă. Cancer generalizat.

Îl întinseră cu atenţie pe cuvertură. Soţia bolnavului luă o seringă conţinând un amestec de sedative şi de morfină.

― Să-l lăsăm acum să se odihnească. Are nevoie de somn ca să mai prindă ceva puteri.

Jacques Méliès o cântări îndelung din priviri.

― Da, acum vă recunosc, în fine.

În aceeaşi clipă, un semnal similar se declanşă şi în mintea Laetitiei Wells. Dar bineînţeles, şi ea o recunoştea la fel de bine pe femeia aceasta!

156. ENCICLOPEDIE

SINCRONICITATE: O experienţă ştiinţifică realizată simultan în mai multe ţări în 1901 a demonstrat că, în raport cu o serie de teste de inteligenţă prestabilite, şoarecii merită nota 6 din 20.

Repetată în 1965, în aceleaşi ţări şi exact cu aceleaşi teste, experienţa le-a acordat şoarecilor o medie de 8 din 20.

Zonele geografice nu aveau nimic de-a face cu fenomenul respectiv. Şoarecii europeni nu erau nici mai inteligenţi, nici mai proşti decât cei americani, africani, australieni sau asiatici. În 1965, şoarecii de pe toate continentele obţinuseră o notă mai bună decât străbunii lor din 1901. Şoarecii de pe întreg pământul progresaseră. Era ca şi cum ar fi existat o inteligenţă "şoricească" planetară care se ameliorase de-a lungul anilor.

În privinţa oamenilor, s-a constatat că anumite invenţii fuseseră puse la punct simultan în China, în India şi în Europa; de exemplu, focul, praful de puşcă şi ţesătoria. Chiar şi în zilele noastre, unele descoperiri sunt făcute în acelaşi timp în mai multe puncte ale globului şi în intervale de timp restrânse.

Totul lasă să se presupună că anumite idei plutesc în aer, dincolo de atmosferă, şi că cei dotaţi cu capacitatea de-a le sesiza contribuie la ameliorarea nivelului global de cunoaştere al speciei.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

157. DINCOLO DE LUME

Cruciada progresează prin escaladare de-a lungul pietrelor abrupte. De cealaltă parte a punţii, structuri cubice înalte se înalţă spre cer. Nu par înzestrate cu rădăcini. Furnicile rămân pe loc şi observă, nemişcate, lanţurile acelea de munţi cu forme perfecte, înalte şi rigide: