Așa că azi m-am concentrat pe îndreptatul roverului.

În călătoria asta mi-am luat toate sculele, gândindu-mă că o să-mi trebuiască pentru modificările VAM-ului. Și împreună cu ele am adus cabluri. Odată ce o să mă instalez la VAM, celulele solare și acumulatorii o să fie într-o poziție fixă. Nu vreau să mut roverul de colo-colo de fiecare dată când folosesc un sfredel pe partea cealaltă a VAM-ului. Așa că am adus toate cablurile electrice care au încăput.

Și bine am făcut. Fiindcă le folosesc și pe post de funii.

Am scos cel mai lung cablu. E același pe care l-am folosit ca să alimentez sfredelul care a distrus Pathfinderul. Îi zic „cablul meu norocos”.

Am cuplat un capăt la acumulator și celălalt capăt la abominabilul sfredel pentru mostre, pe urmă am plecat cu sfredelul să găsesc un teren cu sol compact. Odată ce l-am găsit, am mers în continuare până s-a terminat cablul electric. Am înfipt până la jumătate într-o stâncă un burghiu de un metru, am deconectat cablul și l-am legat în jurul bazei burghiului.

Pe urmă m-am întors la rover și am legat frânghia de bara de sus a portbagajului de pe acoperiș. Acum aveam un cablu lung, întins perpendicular pe rover.

M-am dus până la jumătatea cabului și l-am tras într-o parte. Pârghia față de rover era uriașă. Am sperat doar să nu se rupă burghiul înainte să îndrept roverul.

M-am dat înapoi, trăgând de cablu din ce în ce mai mult. Cineva trebuia să cedeze, iar acela n-aveam să fiu eu. Îl aveam pe Arhimede de partea mea. În cele din urmă, roverul s-a îndreptat.

A căzut pe roți, stârnind un nor mare de praf. A fost o treabă silențioasă. Eram suficient de departe încât atmosfera rarefiată să n-aibă nicio șansă să transporte sunetul până la mine.

Am dezlegat cablul de alimentare, am eliberat burghiul și m-am întors la rover. I-am făcut o verificare completă de sistem. O treabă plictisitoare până la Dumnezeu, dar a trebuit s-o fac.

Toate sistemele și subsistemele funcționau corect. JPL s-a descurcat al naibii de bine când a făcut roverele astea. Dacă mă întorc pe Pământ, o să-i dau o bere lui Bruce Ng. Deși cred că ar trebui să le dau câte o bere tuturor băieților de la JPL.

Dacă mă întorc pe Pământ, beri pentru toată lumea.

În orice caz, cu roverul revenit pe roți, era vremea să mă ocup de remorcă. Problema e că mi se termină lumina zilei. Adu-ți aminte, sunt într-un crater.

Parcursesem cam toată Rampa când am răsturnat roverul. Iar Rampa se află pe marginea de vest a craterului. Așa că, din locul unde mă aflu eu, soarele apune foarte devreme. Simt în umbra peretelui vestic. Un rahat fără pereche.

Marte nu e ca Pământul. Nu are o atmosferă densă care să curbeze lumina și să transporte pe după colțuri particulele ce reflectă lumina. Aici e vid, fir-ar. Odată ce soarele nu mai e vizibil, sunt în întuneric. Satelitul Phobos îmi oferă ceva lumină lunară, dar nu e suficientă ca să lucrez. Deimos e un mizilic care nu-i bun de nimic.

Mă enervează să las remorca răsturnată încă o noapte, dar nu prea am ce altceva să fac. Mă gândesc că a rezistat așa o zi întreagă. Probabil că deocamdată e stabilă.

Și hei, cu roverul îndreptat, pot folosi din nou dormitorul! În viață contează lucrurile simple.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 500

Când m-am trezit azi-dimineață, remorca încă nu explodase. Așa că a fost un început bun.

Remorca era o provocare mai mare decât roverul. Roverul a trebuit întors de pe o parte. Remorca trebuie rostogolită complet. Asta înseamnă mult mai multă forță decât la șmecheria cu pârghia de ieri.

Primul pas a fost să duc roverul lângă remorcă. Apoi a urmat săpatul.

Of, Doamne, săpatul.

Remorca era cu susul în jos, cu botul spre vale. M-am hotărât că cel mai bun mod de-a o îndrepta era să profit de pantă și s-o rostogolesc peste bot. Practic, s-o fac să se dea peste cap și să aterizeze pe roți.

Pot să fac asta dacă leg cablul în spatele remorcii și o trag cu roverul. Dar dacă nu sap mai înainte o groapă, remorca n-o să facă altceva decât să alunece pe sol. Trebuia s-o răstorn. Aveam nevoie de o gaură în care să-i cadă botul.

Așa că am săpat o groapă. O groapă de un metru pe trei, cu adâncimea de un metru. Mi-a luat patru ore nenorocite de muncă grea, dar am făcut-o.

Am sărit în rover și l-am condus la vale, târând remorca după mine. După cum sperasem, a intrat cu botul în groapă și s-a rostogolit. De acolo a căzut pe roți într-un nor de praf.

Am stat apoi o clipă în loc, consternat de faptul că planul meu chiar a mers.

Iar acum s-a dus din nou lumina zilei. Abia aștept să ies din nenorocita asta de umbră. Am nevoie doar de o zi de condus către VAM și o să mă îndepărtez de perete. Dar, deocamdată, încă o noapte înainte de vreme.

O să-mi petrec noaptea fără ca remorca să-mi gestioneze sistemul de menținere a vieții. O fi ea îndreptată, dar habar n-am dacă prostiile dinăuntru mai funcționează. Roverul încă are provizii din plin pentru mine.

O să-mi petrec restul serii bucurându-mă de un cartof. Și prin „bucurându-mă” înțeleg „urându-l atât de mult că-mi vine să omor pe cineva”.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 501

Am început ziua cu un pic de ceai de nimic. Ceaiul de nimic e ușor de făcut. Întâi încălzești niște apă și pe urmă nu-i adaugi nimic. Acum câteva săptămâni am experimentat ceaiul de coajă de cartof. Mai bine să nu vorbim despre asta.

Azi m-am aventurat în remorcă. N-a fost ușor. E destul de aglomerat acolo; a trebuit să-mi las costumul