mă privea lung de tot, cu bărbia în mână. Nu se auzea nimic altceva decât ticăitul ceasului şi bâzâitul termostatului frigiderului. Se apropia miezul nopţii.

  — Watanabe, te-am studiat cu atenţie. Ai un chip foarte interesant.

  — Crezi? am zis, oarecum jignit.

  — Eu nu umblu decât după feţe frumoase, spuse ea. Şi a ta… ei bine, cu cât mă uit mai bine, cu atât îmi dau seama că merge.

  — Da, şi eu mă întreb uneori cum naiba merge.

  — Eu nu prea ştiu să dau glas sentimentelor, dar să ştii că ziceam de bine, nu de rău. De aceea nu mă înţelege lumea. Ceea ce voiam să-ţi spun acum este că-mi place de tine. Parcă ţi-am mai spus!

  — Da, mi-ai mai spus.

  — Vreau şi eu să învăţ puţin câte puţin despre bărbaţi.

  Midori şi-a adus un pachet de Marlboro şi şi-a aprins o ţigară.

  — Când porneşti de la zero, ai multe de învăţat.

  — Aşa o fi.

  — A, era să uit! Vrei să aprinzi un beţişor de tămâie pentru sufletul tatălui meu?

  Am mers cu Midori în camera în care se afla altarul budist al familiei şi am aprins un beţişor de tămâie în faţa fotografiei tatălui ei. Mi-am împreunat apoi mâinile a rugăciune.

  — Ştii ce-am făcut zilele trecute? M-am dezbrăcat în pielea goală în faţa fotografiei tatălui meu. Am scos totul de pe mine şi m-am aşezat în poziţie de yoga. L-am lăsat să mă privească atent şi i-am zis: „Tăticule, astea sunt ţâţele şi asta-i păsărică mea”.

  — De ce naiba ai făcut aşa ceva? am întrebat eu, uimit la culme.

  — Habar n-am. Am simţit nevoia să i le arăt. Adică, jumătate din trupul meu provine din sperma lui, nu? De ce să nu i le arăt? „Uite ce fată ai făcut!” Eram cam beată şi presupun că de-aia am făcut-o.

  — Da, probabil.

  — În clipa aceea a intrat sora mea în cameră şi i s-au muiat picioarele. Eram goală puşcă, crăcănată în faţa portretului comemorativ al tatălui meu. Bănuiesc că oricine ar fi reacţionat la fel.

  — Mi se pare normal.

  — I-am explicat de ce am făcut gestul şi am îndemnat-o şi pe Momo (Momo o cheamă) să facă acelaşi lucru, dar n-a vrut. A ieşit, şocată, din cameră. Ştii, ea e cam conservatoare.

  — Adică vrei să spui că e normală, nu?

  — Ascultă, Watanabe, ce părere ţi-ai făcut despre tatăl meu?

  — Nu prea ştiu să mă port cu oamenii pe care abia îi cunosc, dar nu m-a deranjat să stau singur cu el. M-am simţit chiar în largul meu. Am vorbit despre o grămadă de lucruri.

  — Cam ce anume?

  — Despre Euripide, de exemplu.

  Midori a izbucnit în râs.

  — Ce ciudat eşti! Cine naiba mai vorbeşte despre Euripide unui muribund pe care abia l-a cunoscut?

  — Dar nici eu nu mai cunosc pe nimeni care să stea goală, cu picioarele crăcănate, în faţa fotografiei tatălui ei defunct!

  Midori chicoti şi sună clopoţelul altarului.

  — Noapte bună, tăticule! O să ne distrăm şi noi puţin, aşa că nu te îngrijora. Somn uşor! Nu mai suferi, nu? Ai murit, da? Sunt sigură că nu mai suferi. Dacă mai ai neplăceri, mai bine plânge-te zeilor. Spune-le că nu e drept. Sper că o să te întâlneşti cu mami şi faceţi şi voi amor. Ţi-am văzut puţica când te-am ajutat să faci pipi. Zău că e impresionantă! Dă-ţi şi tu toată silinţa! Noapte bună!

  Am făcut baie pe rând şi ne-am pus pijamalele. Midori mi-a dat o pijama aproape nouă de-a tatălui ei. Era puţin cam mică pentru mine, dar mai bine decât nimic. Midori mi-a întins aşternutul pentru oaspeţi pe duşumeaua camerei cu altar.

  — Nu ţi-e frică să dormi în faţa altarului, nu? m-a întrebat ea.

  — Deloc. N-am făcut nimic rău, am zis eu, zâmbind.

  — Dar stai cu mine până adorm, bine?

  — Bine.

  M-am întins pe marginea patului lui Midori, dar era să cad de câteva ori. Am luat-o în braţe şi am rămas nemişcat. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a pus mâinile pe coapse. Am înconjurat-o cu mâna dreaptă, iar cu stânga mă ţineam de stinghia patului să nu cad. Nu era o poziţie care să favorizeze dorinţa de a face amor. Nasul meu se proptise undeva pe capul lui Midori şi firele scurte de păr mă gâdilau când şi când.

  — Hai, spune-mi ceva, zise Midori cu faţa îngropată în pieptul meu.

  — Ce vrei să-ţi spun?

  — Orice. Ceva care să-mi facă plăcere.

  — Eşti foarte drăguţă.

  — Rosteşte-mi şi numele. Midori.

  — Eşti foarte drăguţă, Midori, m-am corectat eu.

  — Cât de drăguţă?

  — Munţii se prăbuşesc şi oceanele seacă în prezenţa ta.

  Midori şi-a ridicat capul şi m-a privit.

  — Ai un dar nemaipomenit de a-ţi alege cuvintele.

  — Mi se înmoaie inima când te aud vorbind aşa, am zis eu, râzând.

  — Spune-mi ceva şi mai drăguţ.

  — Îmi placi tare mult, Midori.

  — Cam cât de mult?

  — Cam cât îmi place un ursuleţ, primăvara.

  — Un ursuleţ, primăvara? mă întrebă Midori, ridicând capul. Ce vrei să spui? Cum adică, un ursuleţ, primăvara?

  — Te plimbi pe câmp, singură, într-o zi de primăvară şi vine spre tine un ursuleţ cu blana catifelată şi ochii sclipitori şi-ţi spune: „Bună, domnişoară! N-ai vrea să ne dăm de-a rostogolul împreună?” Tu şi ursuleţul vă petreceţi toată ziua unul în braţele celuilalt, rostogolindu-vă pe panta acoperită cu trifoi. Frumos, nu?

  — Da, foarte frumos. Superb!

  — Cam aşa te plac eu pe tine.

  — E cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit vreodată, spuse Midori, cuibărindu-se la pieptul meu. Dacă