trebuiau căutaţi cu miliţia printr-o ţară-ntreagă pentru a fi aduşi la ordine, adică la achitarea unei pensii alimentare. Adoraţia-aceasta dădea uitării pe coautor, „actualizat” doar în momentele când copilul făcea vreo boacănă şi când brusc semăna „în partea lui tat-său, fir-ar el al dracu'!”„.

  * „Nu-i cerusem nimic lui Alexandru, nu-i cerusem să renunţe la nimeni şi la nimic de dragul Mariei. Cum aş fi putut să-i cer lui Emil să renunţe la ceva, de dragul unor copii străini, copiii mei?”.

  * „„Ştii ce, Emile? Cred c-ar fi bine să ne spunem la revedere'„. „De ce? Pentru că nu suporţi o discuţie-n contradictoriu?”. „Dac-ai şti câte suport! Dar, într-un cuplu nematrimonial, când se-ajunge la reproşuri, mai bine lipsă. Aici, ori e totul cristal – fiind benevol şi neimplicând nici o obligaţie, nici măcar locuinţă şi copii în comun! – ori e cristal ori nu e deloc”. „Dacă ai să vrei să nu depăşeşti faza 'cristal' ai s-ajungi la un număr respectabil de colaje”„.

  * „Emil spusese tocmai cuvântul care, nu ştiu de ce, dar mi-este-atât de antipatic! Deşi atât de propriu şi de neînlocuit, ca substantiv, pentru situaţia pe care-o numeşte, mi se pare un cuvânt slinos. M-a lovit ca un junghi. Cred c-am făcut o schimă, fiindcă Emil m-a-ntrebat dacă mă doare ceva. „Emile, nu sunt în nici o primejdie, fiindcă pot trăi, nu zic perfect, dar pot trăi şi fără 'colaje'. Când a-nceput povestea noastră, ţi-am spus că nu sunt pentru tine. Tu nu eşti nici destul de bătrân pentru ca viitorul să nu te mai prea intereseze, şi nici atât de tânăr ca să tot amâi să iei o hotărâre. Viaţa mea are două coordonate: copiii şi profesia. Restul este 'facultativ'. Eu, la treizeci şi patru de ani, am un copil de paisprezece şi unul de doi ani. Tu, la treizeci şi doi, eşti un medic bun, bine ancorat în endocrinologia ta, cu suficient simţ al relaţiilor, cu casă, cu maşină, econom, echilibrat, fără o familie însă, copil de părinţi despărţiţi, care are, în mod explicabil, o părere cu totul 'aproximativă' despre familie. Dac-ar fi după ce-ţi spune inima, cred că te-ai însura cu mine, am face un copil, şi lipsa asta din viaţa ta s-ar acoperi. Singurul om pe care l-ai putea supăra cu-o căsătorie nepotrivită este maică-ta, iar ea, după felul cum s-a purtat cu mine, de cele câteva ori când ne-am văzut, mi-a dat de-nţeles că n-ar avea nimic împotriv㔄.

  * „Când o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai bătrână decât el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. „Doamna doctor Hangan, prietena mea, fată cuminte – nu bea, nu fumează. Mama mea. Doamna Lola Dornescu, tot atât de cuminte şi ea şi de fără vicii”, a făcut Emil prezentările. „Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii”. „Sunt şi defecte mult mai mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!”. Cunoştinţa noastră după debutul într-un mediu foarte 'monden' ca „Gostatul” din Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat, şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu ele şi n-a avut nici o clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în primejdie, aer care face-atât de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pământ, gata să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitând de minutele cât a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunându-ne pe nume”.”

  * „„Emile, dac-ar fi după ce-ţi spune inima, te-ai însura cu mine, fiind sigur că pe Lola n-ai supăra-o. Nu-ndrăzneşti să 'superi' însă opinia publică, vocile care exprimă opinia cetăţii şi care te-ar considera un bou dac-ai lua o femeie cu doi copii, şi – culmea ororii! – unul din flori, când Adina Iamandi face zâmbre după tine, are douăzeci şi nouă de ani, e doctoriţă foarte bună, are casa pe care-o are, maşina pe care-o are, covoarele, tablourile, argintăria, tapiseriile, mobila stil, bijuteriile pe care le are şi, mai mult ca orice, este fata cui este, are-n buzunar toate situaţiile, toate plecările, toate specializările în străinătate etC. Etc. Urâtă nu e, proastă nu e, şi are foarte mult stil. De când a pus ochii pe tine, aşteaptă s-o termini cu subsemnata, ceea ce-ar însemna înfrângerea ultimei ezitări, a ultimului scrupul care te-ar face să-i scapi. Societatea mea e singura primejdie, fiindcă eu – nefiind arivistă şi, mai rău, neavând deloc ambiţii sociale – te-aş putea trage pe calea mea 'greşită'. Dar tu ai ambiţii, şi ea ştie. Dealtminteri, te porţi cu ea-ntr-un fel care nu-i dă mari speranţe, dar nici nu i le taie de tot. Îţi dozezi efectele”. „Dacă eşti convinsă că-i aşa, de ce nu te-ai despărţit mai demult de mine?”. „Sunt complet lipsită de iniţiativă când e vorba de despărţiri; las sarcina asta în grija partenerului”. „Când te-ai despărţit de bărbatu-tău la fel ai făcut? I-ai indicat pentru cine să te lase?”. „Îşi indicase el singur mai demult. Ultimele şase luni trăite sub acelaşi acoperiş au fost o tăcere, întreruptă doar de răbufniri de nemulţumire: toată casa mirosea a mâncare, de pildă; eu nu mă ocupam suficient de Maria, care era leneşă, îndărătnică şi, pe deasupra, şi foarte gălăgioasă. Era clar că Alexandru găsise pe cineva care gătea fără miros şi era şi mai silenţios decât mine, cu Mama şi cu Maria la un loc. Când a luat hotărârea de-a pune capăt nemulţumirii care-l rodea-n asemenea condiţii 'vitrege', am reintrat în sfera olfactivă, acustică şi de comportament normală. Venea, o vedea pe Maria şi nici casa nu-i mai puţea, nici fata nu mai era leneşă, îndărătnică şi gălăgioasă. Mie nu-mi mai putea găsi nici un cusur, fiindcă nu ne mai vedeam deloc. Şi tu, Emile, ai început să ai nemulţumiri legate de persoana mea. Principiile de