folosesc drept mostră şi vând restul în preconstrucţie, pe baza a ceea ce oamenii vor vedea aici în termeni de calitate a finisajului. Depozitele clienţilor vor achita ipoteca în timp ce eu le renovez pe celelalte.

– Acesta este cel mai bun? Oh, n-am aer!

– Da, ăsta. Şi Helie este o zonă în devenire. Nu mai fi atât de negativistă. E enervant. Tonul fusese mai înţepător decât intenţionase.

Cressida îşi ceru imediat scuze.

- Îmi pare rău, dragă. Dar viaţa mea este liniştită acum. Sincer, te admir că îţi asumi asemenea riscuri. Dar trebuie să recunoşti că este o loterie.

– Bineînţeles că e un joc de noroc. Nu ajungi nicăieri în viaţă dacă nu rişti.

– Ei bine, dar ce s-a întâmplat cu ţărăncuţa din Langham?

– A murit. Nimeni nu a venit la înmormântare.

O sprânceană de o formă perfectă se ridică uşor a surpriză.

– La ce-am dat drumul în lume?

– Am crezut că vei fi fericită să mă vezi progresând aşa.

– Sunt. Ai de gând să faci toate lucrările de una singură, din nou?

– Cea mai mare parte, da. Am nişte boţi noi şi acum ştiu unde să mă duc pentru toate materialele şi accesoriile de care am nevoie. Asta va fi o creştere de prestigiu, o să vezi, toate apartamentele vor aduce profit.

– Sunt sigură că aşa va fi. Ştiai că cele mai multe dintre hotelurile din oraş sunt complet ocupate?

– Este relevant?

Cressida şterse balustrada balconului cu o mână, apoi se sprijini de ea.

– O mulţime de adepţi ai Visului Viu inundă oraşul. Se zvoneşte în gaia-câmp că Al Doilea Visător este pe Viotia.

– Serios? Nu ştiam asta, dar nici nu am accesat ştirile de săptămâni întregi. Sunt o femeie care munceşte acum.

– Ţine asta pentru tine, dar guvernul este îngrijorat de presiunea care va fi pusă pe locuinţe, printre alte lucruri – cum ar fi ordinea publică.

– Oh, haide!

– Serios. Au sosit peste două milioane de credincioşi în ultimele şapte săptămâni. Ştii câţi au mai plecat înapoi?

– Nu.

– Niciunul. Şi, în cazul în care aplică toţi pentru rezidenţă, demografia politică se va schimba.

– Deci primim din nou imigranţi. Ăsta e modul în care se dezvoltă planetele. Va fi o cerere mare de locuinţe. E clar că sunt o învingătoare.

– Nu vreau decât să-ţi spun că, în vremuri de tulburări civile, valoarea proprietăţilor scade.

– Serios? întrebă Araminta brusc alarmată.

La urma urmei, Cressida era foarte bine informată.

– Ştii că a existat întotdeauna un curent subteran de resentimente faţă de Ellezelin. Dacă numărul celor de la Visul Viu continuă să crească în ritmul actual, atunci ar putea exista probleme. Cine vrea să sfârşească trăind într-o hierocraţie?

– Da, dar mai e şi Pelerinajul. Asta o să-i cheme înapoi în Ellezelin, nu-i aşa? Şi nu e ca şi cum au să-l găsească pe prostul ăla de Al Doilea Visător tocmai aici, din toate locurile. Totul e o diversiune politică a noului Cleric Conservator. Nu-i aşa?

– Cine ştie? Dar aş sugera cu respect, draga mea, să-ţi găseşti un fraier care să te scape de aceste apartamente într-un timp cât mai scurt.

Araminta îşi aminti cât de dornic a fost Ikor să-i vândă ei. Şi fusese o afacere bună sau aşa i se păruse la momentul respectiv. Eu sunt fraiera aici?

– Presupun că nu ar strica să caut unul, spuse ea.

Domnul Bovey dădu drumul unui mic cor de înjurături în timp ce patru din el încercau să manevreze cada de modă veche din piatră în lungul holului şi prin uşa de la baie. Era un unghi ciudat, şi holul apartamentului din spate nu era chiar atât de larg.

– Pot ajuta? cântă Araminta de la bucătărie, unde ea şi trei boţi făceau ultimele modificări la conexiunile noilor utilităţi gata pregătite pentru unităţile pe care le comandase.

– Mă descurc, mulţumesc, mormăiră drept răspuns vocile cuadrofonice.

Insistenţa lui dureroasă o făcu să chicotească.

- OK. Au trecut încă douăzeci de minute până când unul dintre el să intre în bucătărie. Era acel Bovey pe care îl întâlnise prima oară pe culoarul cu băi al macromagazinului său, cel cu pielea de abanos şi cu un organism pe cale de îmbătrânire. Chiar dacă biologic se afla la o vârstă mijlocie-târzie, nu fugea de munca grea. Fruntea ridată îi era plină de sudoare.

– Am făcut un ceai, spuse ea arătând spre ceainic şi cele câteva ceşti antice din jurul lui. Arăţi de parcă ai avea nevoie de o pauză.

– Am. Ceilalţi dintre mine sunt mai tineri. Zâmbi admirativ la ceştile aburinde şi la pachetul de cuburi de ceai. Şi chiar l-ai făcut tu, nu-i aşa?

– Aştept să-mi sosească unitatea culinară, spuse ea cu un oftat de martir.

– O să fie în transportul următor, promit, zise el şi luă o ceaşcă. Privirea îi căzu peste pachetele de produse alimentare ambalate şi cuptorul hidrator. Chiar locuieşti aici?

– Da. Nu că aş economisi o găleată de bani cu chiria. Dar ce rost are? Am cinci apartamente, şi nu sunt chiar aşa de rele – acoperişurile nu curg, iar restul este doar estetică. Pot să rezist câteva luni.

– Ştii, chiar îţi admir atitudinea. Nu sunt multe persoane de vârsta ta care ar lua un proiect ca acesta.

Ea bătu din pleoape.

– Şi care e vârsta mea?

– Sincer? N-am nicio idee, crede-mă. Dar pari a fi la prima viaţă.

– Mărturisesc că da.

– Pot să-ţi ofer o alternativă la alimentele rehidratate în seara asta? Ştiu un restaurant drăguţ.

Ea zâmbi în timp ce mâna i se rotunjea pe cana de ceai.

– Ar fi minunat. Oh, nu-mi