al său apăru secundul. Stătură de vorbă amîndoi, repede, în limba lor de neînţeles, iar secundul, fie că fusese înştiinţat de mai înainte, fie că socotea planul destul de bun, nu păru deloc surprins. Dar, oricît a fost secundul de calm, Conseil tot 1-a întrecut în privinţa asta atunci cînd i-am făcut cunoscut planul nostru de a ne îndrepta spre Polul Sud. El a primit vestea mea cu un «cum doreşte domnul» şi a trebuit să mă mulţumesc cu atît. Cît despre Ned Land, cred că nimeni n-a ridicat vreodată din umeri mai sus decît i-a ridicat el atunci.

— Să vă spun drept, mi-e milă de dumneavoastră şi de căpitanul Nemo al dumneavoastră, făcu el.

— Vom merge la pol, meştere Land.

— Tot ce se poate, dar de întors n-o să vă mai întoarceţi de acolo! Şi Ned Land intră în cabina lui, «ca să nu se întîmple vreo nenorocire», după cum spunea el. Între timp începuseră pregătirile pentru îndrăzneaţa încercare. Puternicele pompe ale lui Nautilus împingeau aerul în rezervoare şi îl înmagazinau la presiune înaltă. Pe la orele patru, căpitanul Nemo mă înştiinţa că panourile de pe punte vor fi închise. Am aruncat o ultimă privire spre banchiza pe care urma s-o străbatem. Timpul era senin, atmosfera destul de limpede, ger puternic, 12° sub zero; dar fiindcă vîntul se liniştise, frigul nu părea de neîndurat.

Vreo zece oameni se urcară ca să sfărîme cu tîrnăcoapele gheaţa din jurul carenei lui Nautilus. Treaba a mers repede, fiindcă gheaţa era încă subţire. Ne întoarserăm cu toţii înăuntru. Rezervoarele obişnuite, goale în timpul plutirii la suprafaţă, fură umplute cu apă şi Nautilus începu să se scufunde.

Stăteam în salon, împreună cu Conseil. Priveam prin geam straturile inferioare ale Oceanului Austral. Termometrul urca. Acul manometrului se mişca pe cadran.

Cam pe la trei sute de metri, aşa cum prevăzuse căpitanul Nemo, am început să plutim pe sub banchiză. Dar Nautilus se cufundă şi mai mult, atingînd o adîncime de opt sute de metri. Temperatura apei, care fusese de 12° la suprafaţă, era acum numai de 11°. E de la sine înţeles însă că temperatura din interiorul lui Nautilus, menţinută cu aparatele de încălzit, era cu mult mai ridicată. Toate manevrele se îndeplineau cu o precizie extraordinară.

— Vom trece, dacă nu-i cu supărare, spuse Conseil.

— Sînt sigur că vom trece! îi răspunsei eu, convins.

Sub apele libere. Nautilus pornise de-a dreptul spre pol, fără să se depărteze de meridianul al cincizeci şi doilea. Ne rămîneau de străbătut douăzeci şi două de grade şi jumătate de latitudine, de la 67°30' pînă la 90°, adică ceva mai mult de cinci sute de leghe. Nautilus înainta cu o viteză de douăzeci şi şase de mile pe oră, viteză egală cu aceea a unui tren expres. Dacă mergea mereu aşa, îi erau de ajuns patruzeci de ore ca să atingă polul.

Atras de noutatea situaţiei, am rămas împreună cu Conseil o parte din noapte la fereastra salonului. Marea, luminată de razele farului, era pustie. Peştii nu locuiau în apele ei captive, pe care le foloseau doar pentru trecerea din Oceanul Antarctic în marea liberă a polului, înaintam cu repeziciune şi simţeam asta după tresăririle corpului de oţel al vasului.

Pe la orele două noaptea m-am dus să mă odihnesc puţin. Conseil îmi urmă pilda. Străbătînd coridoarele, nu l-am întîlnit pe căpitanul Nemo. Mi-am închipuit că este în cabina cîrmaciului.

A doua zi, la 19 martie, pe la cinci dimineaţa, îmi reluai postul în salon. Indicatorul electric arăta că viteza lui Nautilus nu se micşorase. Vasul se ridica spre suprafaţă cu băgare de seamă, golindu-şi rezervoarele.

Îmi bătea inima. Aveam să ieşim şi să dăm de aerul liber al polului? Nu. O zguduitură mă făcu să-mi dau seama că Nautilus se lovise de fundul banchizei, foarte groasă încă, judecind după sunetul înăbuşit al loviturii. Într-adevăr, o «atinsesem» — după cum spun marinarii — dar în sens invers şi la trei mii de picioare adîncime. Asta arăta că gheaţa de deasupra avea patru mii de picioare grosime, dintre care o mie erau deasupra apei. Banchiza era acolo mult mai groasă decît fusese la margine, ceea ce nu era deloc îmbucurător. În timpul zilei. Nautilus repetă de mai multe ori încercarea şi de fiecare dată se lovi de zidul de deasupra. Uneori dădea de el la nouă sute de metri, ceea ce făcea o mie două sute de metri grosime, dintre care trei sute se ridicau deasupra oceanului — adică o grosime de două ori mai mare decît în locul unde Nautilus se scufundase sub apă.

Mi-am notat cu grijă diferitele adîncimi şi am obţinut astfel profilul submarin al lanţului de gheţari.

Seara nu se produsese nici o schimbare în situaţia noastră. Mereu gheaţă, de patru sau cinci sute de metri adîncime! Banchiza se subţiase destul de mult, dar mai aveam încă o grosime serioasă între noi şi suprafaţa oceanului! Se făcu ora opt. După regulile zilnice ale bordului, aerul ar fi trebuit să fie împrospătat cu patru ore mai înainte. Totuşi nu sufeream prea mult, deşi căpitanul Nemo nu dăduse încă drumul unui supliment de oxigen din rezervoare. În noaptea aceea n-am dormit bine. Speranţa şi teama mă năpădiră rînd pe rînd. M-am trezit de mai multe ori. Nautilus continua să dibuie. Pe la trei dimineaţa observai că suprafaţa inferioară a banchizei era numai de cincizeci de metri adîncime. O sută cincizeci de picioare ne mai despărţeau de suprafaţa apei. Banchiza se schimba încetul cu încetul în icefield. Muntele se prefăcea în cîmpie. Priveam cu atenţie manometrul. Vasul nostru urca întruna, urmînd pieziş o suprafaţă lucioasă ce scînteia sub razele luminii electrice. Banchiza se micşora sus şi jos prin povîrnişuri domoale, subţiindu-se din leghe în leghe. În sfîrşit, pe la şase dimineaţa, în neuitata zi de 19 martie, uşa salonului se deschise şi căpitanul Nemo apăru.

— Mare liberă! spuse el.

 

 

 

 

Capitolul XIV POLUL SUD

 

Alergai pe punte.

Da! Mare liberă! Se zăreau ici-colo cîteva bucăţi de gheaţă împrăştiate, dar în faţa noastră se întindea pînă departe marea; în aer zburau o mulţime de păsări şi miliarde de peşti înotau în apele a căror