culoare se schimba după adîncime, de la albastru pînă la verde măsliniu. Termometrul arăta 3° peste zero. Părea că primăvara e închisă dincolo de banchiza ai cărei munţi îndepărtaţi se profilau în zare, spre nord. Îmi simţeam inima bătînd cu putere.

— Am ajuns la pol ? îl întrebai pe căpitan.

— Nu ştiu, îmi răspunse el. La amiază vom determina locul în care ne aflăm.

— Dar va ieşi oare soarele din ceaţa asta? urmai eu privind cerul cenuşiu.

— Cît de puţin ar ieşi, tot o să-mi ajungă, îmi răspunse căpitanul. La zece mile de Nautilus, înspre sud, o insulă singuratică se înălţa cu vreo două sute de metri deasupra. Ne-am îndreptat spre ea, dar cu băgare de seamă, pentru că marea putea să aibă stînci.

După o oră am ajuns la insulă. După alte două ore îi şi făcusem înconjurul. Avea o circumferinţă de vreo patru sau cinci mile. Un canal îngust o despărţea de un ţărm întins, un continent, poate, ale cărui hotare se pierdeau departe în zare. Existenţa acestui pămînt părea că îndreptăţeşte ipotezele americanului Maury, care, făcînd observaţia că între Polul Sud şi paralela şaizeci marea este acoperită cu gheţuri plutitoare uriaşe, cum nu se întîlnesc niciodată în Atlanticul de Nord, a tras de aici concluzia ingenioasă după care Cercul Antarctic trebuie să cuprindă uscaturi întinse, dat fiind că gheţarii nu se pot forma în mijlocul mării, ci numai pe coaste. După calculele lui, grămada de gheţuri ce acoperă polul austral formează o calotă, a cărei lăţime trebuie să atingă patru mii de kilometri.

Ca să nu se împotmolească, Nautilus se oprise la vreo şase sute de metri depărtare de plaja în spatele căreia se ridica o îngrămădire măreaţă de stînci. Luntrea fu lăsată la apă. Căpitanul, doi oameni care duceau instrumentele, Conseil şi cu mine ne-am urcat în ea. Era pe la zece dimineaţa. Nu-l văzusem încă pe Ned Land care, pesemne, se ferea de noi, ca să nu fie nevoit să ne dea dreptate. Din cîteva vîsliri, luntrea se opri pe nisipul plajei. Conseil se şi pregătea să sară pe uscat, dar l-am oprit.

— Căpitane, am spus, dumneavoastră vi se cuvine cinstea de-a pune cel dintîi piciorul pe pămîntul acesta.

— Da, răspunse căpitanul, şi dacă nu şovăi păşind pe pămîntul polului, e fiindcă pînă acum nici o fiinţă omenească nu şi-a lăsat pe aici urmele paşilor.

Spunînd acestea, el sări sprinten pe nisip. Emoţia făcea ca inima să-i bată cu putere. Suind o stîncă, în vîrful căreia locul era neted, căpitanul Nemo rămase acolo cu braţele încrucişate şi cu privirea aprinsă, neclintit şi mut, părînd că pune stăpînire pe ţinuturile australe. După ce stătu astfel cîteva minute, se întoarse spre noi.

— Poftiţi, domnule! îmi strigă el.

Am coborît, urmat de Conseil, lăsînd în barcă pe cei doi marinari.

Pe o întindere mare, solul semăna cu un tuf roşiatic, ca şi cum ar fi fost făcut din cărămidă pisată. Era acoperit cu zgură, lavă întărită şi piatră ponce. Originea lui vulcanică era neîndoielnică. Pe alocuri, unele crăpături, din care se ridica un miros de pucioasă, dovedeau că focul din adîncimi îşi păstra încă puterea. Cu toate acestea, deşi m-am urcat în vîrful unei stînci înalte, n-am văzut nici urmă de vulcan, pe o întindere de cîteva mile. Se ştie că în aceste ţinuturi antarctice James Ross a găsit în plină activitate craterele lui Erebus şi ale lui Terror, pe meridianul al şaizeci şi şaptelea si la 77°32' latitudine.

Vegetaţia acestui continent pustiu mi s-a părut foarte săracă. Cîţiva licheni din specia usnea melanoxantha se întindeau pe pietrele negre.

Ţărmul era presărat cu moluşte, cu midii mici, patele, izocordii lucioase în formă de inimă, clioşi cu corpul lunguieţ şi membranos. al căror cap e compus din doi lobi rotunjiţi. În aer însă era viaţă din belşug. Mii de păsări de diferite specii zburau şi ne asurzeau cu ţipetele lor. Altele stăteau îngrămădite pe stînci, privindu-ne fără frică pe cînd treceam sau ţinîndu-se după noi. Erau pinguini, tot atît de îndemînatici şi mlădioşi în apă, unde pot fi asemănaţi cu peştii cei mai iuţi, pe cît de stîngaci şi de greoi pe uscat. Ei scoteau ţipete caraghioase, adunîndu-se în grupuri. Aveau gesturi cumpătate, dar făceau un zgomot asurzitor.

Dar ceaţa nu se ridică şi pe la unsprezece soarele nu apăruse încă. Eram neliniştit, pentru că fără soare nu puteam şti dacă am ajuns sau nu la pol.

Căutîndu-l pe căpitanul Nemo, l-am găsit cu coatele sprijinite de o stîncă, privind cerul. Era nerăbdător, necăjit. Dar ce putea face? Omul acesta îndrăzneţ şi puternic nu putea să-i comande soarelui aşa cum îi comanda mării.

Veni şi amiaza, fără ca soarele să se fi arătat măcar o clipă. Nici nu puteam ghici măcar locul unde se găsea, în dosul perdelei de ceaţă. Curînd, ceaţa se schimbă în ninsoare.

— Pe mîine! îmi spuse căpitanul şi ne-am întors pe Nautilus prin vîrtejurile viscolului. În lipsa noastră fuseseră întinse plasele şi am cercetat cu atenţie peştii care tocmai erau încărcaţi pe bord. În mările antarctice se adăposteşte un număr foarte mare de peşti migratori, care fug de furtunile din latitudini mai puţin înalte, ca apoi să cadă în gura marsuinilor şi a focelor. Viforul nu încetă. Era cu neputinţă de stat pe punte. Auzeam din salon, unde îmi însemnam întîmplările călătoriei pe continentul polar, ţipetele petrelilor şi albatroşilor, cărora puţin le păsa de furtună. Nautilus nu rămase pe loc, ci înainta de-a lungul coastei cu încă zece mile spre sud, prin lumina scăzută a soarelui ce atingea marginea zării.

A doua zi, la 20 martie, ninsoarea încetă. Frigul se înteţise. Termometrul arăta 2° sub zero. Ceaţa se împrăştia şi nădăjduiam că vom putea stabili locul unde ne aflam.

Căpitanul Nemo nu se arătase încă, aşa că luntrea ne duse la ţărm numai pe mine şi pe Conseil. Şi aici natura solului era tot vulcanică, întîlneam pretutindeni urme de lavă, zgură, bazalturi, fără ca să pot zări vulcanul care le aruncase. Şi aici, ca şi în cealaltă parte, nenumărate păsări populau ţărmul polar. Dar aici ele locuiau alături de turme mari de mamifere marine, care ne priveau