— Nu, nu mă-nfurii.

  — Şi o să ai mereu grijă de mine.

  — Sigur că o să am, am spus eu, mângâindu-i părul scurt. Nu te-ngrijora, o să fie totul bine.

  — Dar îmi este frică, zise Midori.

  O ţineam în braţe, uşor, şi imediat după aceea i-am văzut umerii ridicându-se şi coborând şi i-am auzit respiraţia regulată. Adormise. M-am dat jos din pat, m-am dus la bucătărie şi am băut o bere. Nu îmi era deloc somn, aşa că m-am gândit să citesc o carte, dar n-am găsit nimic ca lumea. Am vrut să mă întorc în camera lui Midori, dar îmi era teamă să nu o trezesc, scotocind după vreo carte.

  Am stat acolo, cu privirile în gol, sorbindu-mi berea şi deodată mi-am dat seama că mă aflam într-o librărie. Am coborât, am aprins lumina şi am început să caut prin rafturile cu cărţi. Nu mă atrăgea nimic, majoritatea le citisem, dar voiam neapărat să citesc ceva. Până la urmă am luat Sub roţi de Hermann Hesse, un exemplar cam decolorat, care zăcea probabil de multă vreme pe raftul acela, în aşteptarea unui cumpărător. Am pus banii pentru carte pe tejghea, considerându-i o neînsemnată contribuţie la reducerea inventarului librăriei Kobayashi.

  Am stat la masa din bucătărie, am băut bere şi am citit. Prima oară citisem cartea în anul în care intrasem la gimnaziu. Acum, după opt ani, o reciteam, în bucătăria unei fete, în toiul nopţii, îmbrăcat în pijamaua, cam mică pentru mine, a tatălui ei decedat. Straniu. Dacă n-ar fi fost împrejurările acelea ciudate, probabil că n-aş fi recitit Sub roţi.

  Cartea era puţin cam siropoasă, dar destul de bine scrisă. Mi-a făcut plăcere să o răsfoiesc pe îndelete, chiar într-o librărie, în tăcerea nopţii. Pe unul dintre rafturile din bucătărie am zărit o sticlă prăfuită, cu coniac. Mi-am turnat puţin în ceşcuţa de cafea şi am băut. O căldură plăcută mi-a învăluit tot corpul, dar somnul nu mi se lipea de gene.

  Am intrat la Midori în cameră înainte de ora trei să văd ce face. Dormea profund. Fusese probabil foarte obosită. Neoanele magazinelor de peste drum aruncau în cameră o lumină albă, asemenea celei trimisă de razele lunii, dar Midori era cu spatele la fereastră. Nu i se mişca nici măcar un muşchi, lăsându-mi impresia că e o stană de piatră. M-am apropiat de ea şi i-am auzit respiraţia regulată. Dormea exact ca tatăl ei.

  Geamantanul pe care-l luase în excursie stătea lângă pat, haina cea albă, pe spătarul unui scaun, lucrurile de pe birou erau frumos aranjate, iar pe peretele din spatele acestuia atârna un calendar Snoopy. Am privit pe geam la magazinele de duzină de peste drum – toate aveau obloanele trase. Roţile tirurilor străpungeau liniştea nopţii, din când în când, iar automatele din faţa magazinului de băuturi erau parcă singurele semne în aşteptarea zorilor. M-am întors în bucătărie, mi-am mai turnat nişte coniac şi am continuat să citesc Sub roţi.

  Când am terminat de citit, se luminase deja de ziuă. Mi-am făcut o cafea, am căutat o hârtie şi un pix şi i-am lăsat lui Midori un bileţel: „Ţi-am băut din coniac şi am cumpărat romanul Sub roţi. S-a făcut lumină şi plec acasă. La revedere”. Am ezitat puţin, dar pe urmă am adăugat: „Eşti tare drăguţă când dormi”. Mi-am spălat ceaşca de cafea, am stins lumina de la bucătărie, am coborât, am ridicat uşor oblonul şi am ieşit. Mi-era teamă să nu mă vadă vreun vecin, dar nu era nimeni pe străzi la ora şase dimineaţa. Doar ciorile stăteau de veghe, pe acoperişuri, supraveghind parcă strada pustie. Am mai aruncat o privire spre perdeaua roz pal de la fereastra lui Midori, am luat-o pe jos spre gară, m-am urcat în tren, am mers până la capăt de linie şi apoi iar pe jos, până la cămin. Găsind pe drum un restaurant mic, deschis, am mâncat orez, supă, legume murate şi ouă-ochiuri. Ajuns la cămin, am luat-o prin spate, am bătut la fereastra lui Nagasawa, mi-a deschis imediat şi am intrat pe acolo.

  — Cafea? a întrebat el.

  — Nu, mulţumesc.

  M-am dus la mine în cameră, m-am spălat pe dinţi, mi-am scos pantalonii, m-am băgat în aşternut şi am închis ochii. Am adormit imediat – un somn adânc, fără vise.

  Îi scriam lui Naoko săptămânal şi ea îmi răspundea din când în când. Nu-mi scria scrisori lungi şi începuse deja să-mi vorbească despre dimineţile şi serile reci de noiembrie.

  Te-ai întors la Tokyo exact în momentul când toamna îşi intra în drepturi, aşa că mi-e greu să-ţi spun dacă golul pe care-l simt în sufletul meu este din pricina plecării tale sau din cauza schimbării anotimpului. Am vorbit cu Reiko despre tine tot timpul. M-a rugat să te salut din partea ei. Este extrem de drăguţă cu mine. Nu cred că aş fi rezistat aici dacă n-aş fi avut-o pe ea. Mai plâng când sunt tristă. Reiko spune că plânsul face bine, dar te asigur că tristeţea doare. Când mă simt singură, nopţile, stau de vorbă cu morţii – Kizuki, sora mea. Şi ei sunt singuri şi simt nevoia să vorbească cu cineva. Vocile lor îmi răsună în urechi precum suspinul copacilor bătuţi de vântul nopţii.

  Deseori recitesc scrisorile tale noaptea, când sunt tristă. Nu înţeleg o seamă de lucruri care se petrec în lumea de afară, dar ceea ce îmi scrii tu mă linişteşte. Ciudat! De ce-o fi aşa pe lumea aceasta? Citesc şi recitesc scrisorile tale, le citeşte şi Reiko de nenumărate ori, apoi vorbim despre ce citim în ele. Mi-a plăcut foarte mult ce mi-ai scris în legătură cu tatăl lui Midori. Aşteptăm cu nerăbdare scrisorile tale săptămânale, ele sunt singura noastră alinare într-un loc ca acesta… de fapt, singura noastră bucurie.

  Îmi fac mereu timp să-ţi scriu, numai că o