Chiar și în starea în care erau, condiționarea își făcu treaba. Fiecare bărbat luă un pahar, îl ridică și repetă urarea înainte să bea, chiar dacă nu puteau să-și ia ochii de la fata care ofta în poala băiatului.

Nancy simți cum vinul îi atinge buzele. Era conștientă de dorința de a-l bea până la fund, dar rezistă tentației. Böhm era undeva în clădire, o aștepta.

Toată cinstea celor de la DOS, lucrurile se întâmplară foarte repede. Prietenul ei cu degete grase începu să gâfâie și își duse mâna la grumaz. Unul dintre ceilalți se ridică, făcu doi pași nesiguri spre ușă, apoi căzu peste covorul roșu cu albastru, peste parchetul lustruit și intră în convulsii.

Ofițerul lui Nancy se uită la ea pentru prima dată și fața lui puhavă exprimă șoc, furie și într-un final, remarcă Nancy cu mare satisfacție, o recunoscu. Se împletici să-și ia pistolul, iar Nancy nici nu se sinchisi să-l oprească, îi scoase cuțitul de la curea și îi tăie gâtul.

Fata fugi într-un colț al camerei. Era prea șocată ca să țipe. Își acoperi fața cu mâinile. Ofițerul lui Nancy era acum trântit peste masă. Nancy îi scoase cureaua și și-o puse la brâu. Îi stătea ca unui pistolar din vestul sălbatic. Băiatul murise deja. Ultimul ofițer reuși să-și ridice pistolul, dar vomita în același timp și căzu pe-o parte pe podea înainte să apuce să tragă vreun foc.

Nancy păși peste trupul care se zvârcolea și trase draperiile de la fereastră. Cu lumina în spatele ei, făcu cu mâna în întuneric. Nu fu tocmai un semn subtil, dar nu trebuia să fie.

Întunericul, hăul, o cuprinseseră acum. Nietzsche le plăcea dobitocilor ăstora sadici, nu? Cum zicea el? „Dacă te uiți în abis și abisul se uită la tine?“ Mereu i se păruse că sună cam slab. Era genul de replică pe care și-o dădeau jurnaliștii beți în barurile pariziene când se lăudau între ei cu toți oamenii periculoși pe care îi întâlniseră. Dar acum înțelegea. Ea era abisul, se îmbătase de el după ce îl împușcase pe spionul lui Böhm. Dar acum abisul nu doar că se uita la demenții ăștia – venea să-i înghită.

Capitolul 53

Pe drum se auzi vuietul unui motor și gardienii se grăbiră să-și ia armele, dar prea încet. Liniștea de pe străzi se datora așteptării, nu păcii. Camioneta, furată de la postul de jandarmi, intră în trombă în curte, Juan sări din cabină și împușcă santinela care o escortase pe Nancy înăuntru, în timp ce Rodrigo, ridicat pe șenile, zbură cealaltă santinelă cu Brenul. Juan deja fugea pe treptele joase din dreapta și trăgea de la șold. Nancy privea și zâmbea în timp ce René trăgea cu bazooka drept în ușa din spate.

Clădirea se zgudui și ce mai rămăsese din geamuri zornăi în spatele lui Nancy. Fata țipă. Încă vreo șase bărbați intrară în fugă din spatele camionetei prin bariera distrusă și patru dintre ei ocupară posturile gardienilor de sus. Rafalele insistente ale mitralierelor capturate întâmpinau gardienii pe jumătate îmbrăcați care ieșeau împleticindu-se pe ușa ciuruită din spate.

Nancy păși peste cadavrele ofițerilor, își verifică pistolul și muniția, iar apoi ieși pe hol. Era exact ca la antrenamente, ca plimbările prin Inverness, unde instructorii trăgeau pârghii și le aruncau ținte în față, de după uși. Nancy trase de la șold, cu foc dublu, un, doi, omorând două santinele care apărură de după colțul coridorului lambrisat. Un căpitan cu fața somnoroasă ieși greoi dintr-o cameră, încercând să-și pună pe după urechi ochelarii cu ramă subțire de metal. Clipea confuz. Îngheță când o văzu, apoi ridică brațele și începu să vorbească. Nancy îl împușcă de două ori în mijlocul pieptului, iar forța gloanțelor îl împinse înapoi în cameră. Trecu de cealaltă parte a coridorului și îi aruncă o privire. Buzele încă i se mai mișcau, dar nu se mai auzea ce spunea la fel cum se întâmplase și cu băiatul francez pe care Nancy îl privise murind pe străzile din Marsilia. Ochii căpitanului clipeau în spatele ochelarilor. Încă un nazist înghițit de hău. Nancy își băgă pistolul în toc și scoase cuțitul.

Germanii se concentrau pe atac mergând cu spatele, așa că jumătate din santinelele cu care se întâlnea erau cu spatele la ea. Aproape că era prea ușor să-i omori. Cuțitul devenise alunecos în mâna ei. Își șterse mâna și mânerul cuțitului de rochie, în timp ce fredona cântecul Partizanilor. Coborî scara principală de parcă se întâlnea cu soțul ei în barul hotelului, să ia ceva de băut. Omuleți îmbrăcați în gri-verzui forfoteau încolo și-ncoace. Auzi un țipăt și o rafală de focuri de armă dinspre bucătării. Asta înseamnă că o parte dintre oamenii ei erau în hotel deja. Trebuia să se miște repede. Parter. Birouri.

Un sergent care își mâna oamenii prin spatele clădirii se întoarse și se trezi cu ea în față. Reacționă rapid, știa că nu are timp să scoată pistolul sau cuțitul, și se năpusti cu pumnul la ea.

Nancy încasă lovitura în antebrațul stâng, simți cum i se cutremură carnea și oasele, apoi înfipse cuțitul în burta lui, tăindu-l în sus. Cuțitul ăsta era aproape la fel de bun ca acel Fairbairn-Sykes pe care îl avusese. Londra îi trimisese aproape imediat un înlocuitor pentru cel pe care îl pierduse. Mulțumesc, unchiule Bucky.

Biroul managerului. Normal că