Ţugurlan dezlega snopul, îl lua în braţe, îl răsfira de-a lungul coşului, îi dădea drumul în inima furtunoasă a maşinii şi propria lui inimă îşi mărea şi ea bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei îşi arăta, cu străluciri fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Şi încă un snop, şi apoi iarăşi alt snop, şi mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinţii, să înghită fără întrerupere şi să ţină minte că la coş se află Ţugurlan...

– Uăăăăăăaî... Pfiuu... Bagă mai încet!... Pfiu...

De ce să bage mai încet? Cine striga aşa? A, cel căruia i se treiera. Se îneca “maşina şi ieşeau paiele cu boabe! Ţugurlan începu să bage mai rar şi inima lui începu şi ea să bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea în creştet, dar el nu-l simţea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minţii începură să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul şi gândul se întorcea îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat până în dreptul frunţii şi înfipt în măruntaiele sălbatice ale batozei. Ca în poveşti, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieşi poate flăcări şi fum. S-ar face poate o mare linişte şi s-ar face şi puţin întuneric. Uimit, Ţugurlan îşi luă pălăria din cap şi-şi făcu vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart grâul cu domnul maior”, gândi el foarte limpede şi se miră că acest gând, înfierbântat de căldura soarelui, se împrăştiase ca o nălucă spre zarea câmpiei şi îi turburase mintea.

Se uită peste câmpie cu mâna la ochi. Nicidecum, dincolo de orizont erau alte sate şi în partea asta se afla Bucureştiul. Acolo trăia domnul maior.

– Uăăăî... Pfiuuu... Urlă maşina în gol! Ce faci, mă, Ţugurlane, ai adormit?

Începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se uită jos să-l vadă pe şeful cetei şi să-i spună să vie cineva să-l schimbe. Dar nu mai era nimeni prin preajmă, numai femei şi fete şi câte-un flăcăiandru cu căruţa. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?

Ţugurlan mai vârî câtva timp în batoză dar deodată inima îi zvâcni şi mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-şi dădeau seama că îl ţineau prea mult la coş?

Dar punându-şi această întrebare Ţugurlan se pomeni ispitit să afle dacă într-adevăr ei nu-şi dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios el continuă să bage snopi şi gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se păru atât de nou şi plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-aţi voi ai dracului, ‘ai să vedem cât o să mă ţineţi aici!” exclamă în sinea lui.

Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniştite, mâinile lui îşi vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului care urca spre aripa maşinii în vârful furcii celui care se afla jos în căruţă. Alături de el, la celălalt coş, fusese mai înainte un om care nu aşteptase să fie schimbat şi plecase singur, nici nu băgase de seamă când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe pe el, pe Ţugurlan, nu venea nimeni. Ţugurlan se şi văzu coborând, căutându-l pe şeful cetei, apucându-l de guler şi înjurându-l. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce vreunul să ţină partea şefului cetei”, îşi spuse el.

Noul-venit se urcă la coş şi începu să bage snopi cu pofta celui odihnit. El chiar îi aruncă lui Ţugurlan câteva priviri îngăduitoare şi într-o vreme îi strigă:

– Mai cu viaţă, frate-meu, că nu eşti babă!

Ţugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l înveţe minte cum să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura. „Tâmpitul ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit şi că stau aici dinainte de a veni el.”

Se uită iar peste arie. Sub o şiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei inşi cu burţile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte liniştit pe oiştea căruţei şi mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână şi brânza albă în cealaltă. Era năbuşeală mare. Unul chiar adormise şi i se vedea trupul în cămaşă albă, zăcând nemişcat la umbră, ca şi când ar fi fost mort. „Fir-aţi voi ai dracului să fiţi!” exclamă Ţugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu şi-o înţelegea. Pe deplin liniştit, părăsi snopii şi începu să coboare încet scara batozei. Jos, se scutură de praf şi pleavă şi porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau. Nimeni nu-l văzu şi nimeni nu protestă.

Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei şi deveni, pe nebăgate de seamă, al patrulea.

– Să se ducă cineva la coş că eu am ostenit, zise el. Am fost şi ieri! Auzindu-l, ceilalţi tresăriră şi foarte miraţi părăsiră tăifăsuiala. Unul dintre ei chiar se revoltă:

– Păi ce dracu face şeful ăla de ceată?

– Tu de ce nu spui, Ţugurlane?!...

– Vasile, du-te la coş! porunci atunci un altul şi cel numit se ridică numaidecât în picioare şi plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi, uitându-se la Ţugurlan, se răsti la el:

– Şi tu ce mai stai, Ţugurlane? Du-te la şiră şi trage un pui de somn.

Veselia de mai înainte, pe care Ţugurlan nu şi-o înţelegea, se încălzi şi mai mult în inima lui şi toropit de bucuria aceasta bună şi răcoritoare, pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viaţa lui, se propti în coate şi ridicându-se de jos, se supuse.

– Păi să mă duc, şopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul.

La şiră, însă, după ce se întinse şi stătu câteva minute, oboseala îi pieri din trup ca şi când n-ar fi fost. Îşi aminti că s-ar putea să-i vie rândul la treierat în timpul amiezii şi că trebuia