să dea mâncare la mecanici. Se sculă şi îl căută pe şeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta îi spuse că va treiera spre seară şi ceva din glasul lui îl făcu pe Ţugurlan să înţeleagă că ordinea treierişului fusese schimbată.

– De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălţoi?! se miră el.

– L-am trecut pe Bălţoi înaintea ta, ca să dea el mâncare la mecanici, răspunse şeful cetei.

– Ba nicidecum, se supără Ţugurlan. Cine ţi-a spus ţie că n-o să dau mâncare la mecanici?

– Oamenii! răspunse şeful cetei.

– Nu, spuse Ţugurlan liniştit, de ce să stricăm ordinea?!

Mirat, şeful cetei nu mai zise nimic. Ţugurlan se apropie de spatele maşinii şi se uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă şi praf ca şi când s-ar fi jucat.

– Marine, strigă Ţugurlan, vin încoace! Du-te acasă şi spune-i mă-tii că treierăm la nimiez: să taie o găină... Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute în chichiţa lăzii şi să te trimită să cumperi o litră de ţuică. Pentru mecanici. Ai ajuns?

Până la prânz, Ţugurlan se plimbă încoace şi încolo pe arie. Nu făcea nimic. Se uita liniştit la oameni, la arie, la căruţe... Se uita cu atenţie şi descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse. Iată-l pe Sandu lui Troscot, era furios de ceva şi din pricina asta nu izbutea să prindă o vită; umbla după ea şi vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i pună lanţul în coarne. Curios, Ţugurlan se dădu mai aproape.

– O, ho, ho, ho! făcea Sandu în şoaptă, apropiindu-se de vită cu lanţul în mână şi încercând să-şi stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho, ho! şi când să-i pună lanţul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita ţâşnea înapoi speriată şi Sandu o lua de la cap şi mai furios: Ho, ho, ho, ho! Şi iarăşi: Ho, aci! Până ce îşi ieşi cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, ho, în şoaptă, începu să strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta şi se luă după bou cu lanţul, lovindu-l groaznic din urmă peste şolduri.

„Tâmpitul, gândi Ţugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind vita că e el supărat!” Şi ce înfăţişare avea! Ţugurlan îşi dădu seama pentru întâia oară că înfăţişarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine ştie de câte ori or fi râs şi alţii de mine aşa”, îşi spuse el şi această reflecţie îl uimi prin adevărul ei neaşteptat şi nebănuit.

– Cornile! auzi apoi în spatele său glasul piţigăiat al unei femei.

Se întoarse şi o văzu pe Anghelina Şutică, îl striga pe Cornel, bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-l pe Cornel înadins, ca lumea s-o audă şi să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic”... Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta bretele şi vorbea stricat româneşte.

– Cornile! strigă Anghelina din nou.

– Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subţire.

– Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subţire.

– Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, şi Ţugurlan se întoarse cu spatele să nu-l vadă cineva râzând.

Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. Îşi aduse aminte că Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs, he, he, o moliciune aşa ca şi când ai pluti peste nişte valuri calde. Auzi parcă glasul lui Traian Pisică în urechi şi parcă îl şi văzu pe Traian Pisică cu mustăţile mari mergând pe drum şi cu bidigania după el mormăind printre picioarele lui: „Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, na la tata din ţigare”.

Ţugurlan îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung spre aria învecinată. Acolo treiera batoza lui Iocan şi era sigur că Moromete treiera la el. Se urni din loc, porni într-acolo:

– Bă, Ţugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei şire mari.

Era chiar Moromete. Se apropie, dar încă de departe Ţugurlan rămase uimit de cât de mare era şira de grâu a acestuia. Tocmai terminase, îi făcea creastă ca unui acoperiş, şi Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina înălţimii. Parcă era un palat şira lui Moromete, un acaret, faţă de colibele de prin preajmă.

– Faci vreo şase sute? întrebă Ţugurlan tare, de jos.

– Ce, duble?

– Da.

– Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee, Ţugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă pogoane de grâu!” Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?

Paraschiv mormăi că nu mai are şi Moromete începu să se dea jos. Ca să-i ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruţei şi înfipse furca în şiră, să se sprijine tatăl cu piciorul.

– Hai, bă, să fumăm o ţigare, Ţugurlane! spuse Moromete când ajunse jos. Se dădu mai încolo şi se aşeză la umbră. Ţugurlan se aşeză şi el. E topenie de grâu, Ţugurlane, continuă Moromete făcându-şi de ţigare. Uite aşa curge, pe toate drumurile. Eu zic că toată iarna o să mănânce românii la pâine.

Ţugurlan nu zise nimic şi tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.

– Câte pogoane ai tu de la moşie? îl întrebă.

– Două, răspunse Ţugurlan.

– Şi din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului?

– Mai îmi rămân şi paiele! zise Ţugurlan.

– Măi, Ţugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să munceşti pe din două pe moşia ciocoiului ăsta?!

– Dar ce să fac, Moromete?

– Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se înţelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume şi ai să găseşti tu să munceşti mai cu folos decât aici. Trăieşti în sat şi-ţi faci sânge rău! Eu în locul tău aşi pleca, domnule, şi îndărăt nu m-aş măi uita.

– Aşa zici acuma! şopti Ţugurlan nu prea turburat.

– De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat şi să te uiţi la mine că am o şiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu şira mea, e pe copii mulţi, abia dacă mi-o mai rămâne şi