― Sunteţi Juliette Ramirez, candidata-vedetă a emisiunii "Capcană de...

― ... gândire", completă Laetitia.

Cu fruntea încreţită, ziarista se străduia să descopere ce legătură este între campioana enigmelor, falsul Moş Crăciun şi ceata de furnici ucigaşe.

Ca unul ce era obişnuit cu confruntările tensionate, poliţistul încercă să o calmeze pe Juliette Ramirez, pe care o simţea în pragul unei crize de nervi.

― Adevărul e că ne dăm în vânt după emisiunea asta, ştiţi. Prin intermediul unor exemple mai simple decât par, ea te învaţă să priveşti Universul într-un mod cu totul diferit. Să gândeşti altfel.

― Să gândeşti altfel! suspină doamna Ramirez, fără să-şi mai poată stăpâni hohotele.

Nemachiată, ciufulită, îmbrăcată cu un capot vechi în locul rochiilor bine croite, părea mai vârstnică şi mai obosită decât pe micul ecran. Candidata atât de sclipitoare nu mai era decât o femeie oarecare, între două vârste.

― E soţul meu, Arthur, spuse ea arătând spre bărbatul întins în pat. El este "stăpânul" furnicilor. Dar totul e din vina mea, absolut totul! Acum, că ne-aţi dat de urmă, nu pot să mai păstrez secretul. O să vă spun totul.

159. PUNERE LA PUNCT

― Nicolas, trebuie să stăm de vorbă.

Copilul îşi plecă fruntea, în aşteptarea muştruluielii părinteşti.

― Da, tăticule, am făcut rău, zise el docil. N-o să mai fac.

― Nu despre tertipurile tale vreau să vorbim acum, Nicolas, răspunse cu blândeţe Jonathan. Ci mai degrabă de viaţa pe care o ducem aici. Tu te-ai hotărât să continui să trăieşti "normal", dacă se poate spune aşa, în timp ce noi am hotărât să ne facem "furnici". Unii zic că ar trebui să te alături şedinţelor noastre de comuniune. Eu cred că mai întâi trebuie să te punem la curent cu starea noastră de spirit şi să te lăsăm să alegi singur.

― Da, tăticule.

― Tu înţelegi ce facem noi?

Puştiul mormăi, eu ochii în pământ:

― Vă aşezaţi în cerc, cântaţi împreună şi mâncaţi din ce în ce mai puţin.

Tatăl său era dispus să dea dovadă de răbdare.

― Astea nu sunt decât aspectele exterioare ale activităţii noastre. Mai sunt însă şi altele. Spune-mi, Nicolas, câte simţuri ai tu?

― Cinci.

― Care?

― Văzul, auzul... ăă, pipăitul, gustul şi mirosul, recită băiatul, ca la un examen.

― Şi?

― Şi astea-s toate.

― Foarte bine. Mi-ai pomenit cinci simţuri fizice care îţi permit să percepi lumea fizică. Dar există şi o altă realitate, psihică de data asta, pe care o poţi percepe graţie a cinci simţuri psihice. Dacă te mulţumeşti cu cele cinci simţuri fizice pe care le ai, e ca şi cum nu te-ai servi decât de cele cinci degete ale mâinii stângi. De ce nu ţi le-ai folosi şi pe cele cinci de la mâna dreaptă?

Nicolas fu cel puţin uimit:

― Dar ce sunt alea, cele cinci simţuri "psihice", cum le zici?

― Emoţia, imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi inspiraţia.

― Credeam că doar gândesc cu capul, şi acum, poftim.

― Ba nu, există o mulţime de feluri de-a gândi. Creierul nostru e ca un ordinator pe care îl putem programa în aşa fel încât să realizeze lucruri fantastice, pe care abia dacă ni le putem închipui. E un instrument care ne-a fost dăruit şi căruia nu i-am descoperit niciodată modul complet de întrebuinţare. Deocamdată, noi utilizăm doar 10% din el. Peste o mie de ani, poate, o să ştim să-l utilizăm în proporţie de 50%, iar peste un milion de ani, de 90%. Suntem nişte sugari, în ce priveşte creierul. Nu înţelegem nici pe jumătate ceea ce se petrece în jurul nostru.

― Exagerezi. Ştiinţa modernă...

― Ba nu! Ştiinţa nu înseamnă nimic. Ea nu-i bună decât ca să-i impresioneze pe cei ce nu ştiu nimic. Savanţii adevăraţi sunt conştienţi de faptul că nu ştiu nimic şi că, pe măsură ce înaintăm, ne dam seama că suntem neştiutori.

― Dar unchiul Edmond, care ştia atât de multe...

― Nu. Edmond ne arată doar cum să ne emancipăm. El ne arată cum trebuie să ne punem întrebări, dar nu ne oferă şi răspunsurile. Când începi să citeşti Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, ai impresia că înţelegi mult mai bine totul, apoi, daca îţi continui lectura, ai impresia că nu mai înţelegi nimic.

― Dar mie mi se pare că înţeleg ce scrie în cartea asta.

― Înseamnă că ai noroc.

― Vorbeşte despre furnici, despre Univers, despre comportamentele sociale, despre confruntările dintre populaţiile Pământului... Am văzut chiar şi reţete de mâncăruri şi ghicitori. Când citesc cartea asta, eu mă simt inteligent şi atotputernic.

― Zău că ai noroc. Eu, cu cât o citesc mai mult, cu atât constat cât de neînţeles e totul şi cât de departe suntem de ceea ce ne-am propus sa ajungem. Nici măcar cartea asta nu ne mai ajută. Nu mai reprezintă decât nişte înşiruiri de cuvinte, care sunt la rândul lor doar nişte înşiruiri de litere. Literele sunt nişte desene, iar cuvintele caută să prindă obiectele, ideile şi animalele îndărătul denumirii lor. Cuvântul "alb" posedă propria lui vibraţie, dar "alb" se spune prin cu totul alte cuvinte în celelalte limbi: white, blanco etc, ceea ce dovedeşte cât se poate de limpede că acest cuvânt, "alb", nu e suficient ca să definească respectiva culoare. Este o aproximaţie inventată odinioară de cine ştie cine. Cărţile sunt nişte succesiuni de cuvinte, cărţile sunt doar nişte succesiuni de simboluri moarte, de aproximări.

― Dar Enciclopedia cunoaşterii relative şi...

― Enciclopedia nu înseamnă nimic faţă de viaţa trăita. Nici o carte nu va putea egala vreodată fie şi o singură clipă de reflecţie despre acţiunea prezentă.

― Nu mai înţeleg nimic din limba asta păsărească.

― Scuză-mă, am luat-o cam repede. Să zicem însă că mă asculţi acum, când îţi vorbesc, şi asta e deja important.

― Bineînţeles că te ascult, de ce crezi că nu te-aş asculta?

― E foarte greu să asculţi... e nevoie de o mare