— Mitch, cine se ocupă de comunicațiile cu VAM-ul lui Ares 4?

— Echipa de control a misiunii Ares 3, răspunse Mitch. O să fie în camera de control 2.

— Presupun c-o să fii acolo?

— Mai încape vorbă?

— La fel și eu.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 502

În fiecare an, de Ziua Recunoștinței, familia mea obișnuia să meargă cu mașina din Chicago la Sandusky, făcând o călătorie de opt ore. Acolo locuia sora mamei. Întotdeauna conducea tata, iar el era cel mai lent și cel mai precaut șofer care a ținut vreodată volanul în mână.

Serios. Conducea ca și cum ar fi dat un examen auto. Nu depășea niciodată limita de viteză, ținea întotdeauna mâinile pe volan „la zece și la două”, ajusta oglinzile înainte de fiecare plecare, tot ce vrei.

Te scotea din minți. Eram pe autostradă, cu mașinile vâjâind în stânga și-n dreapta. Unele claxonau pentru că, pe bune, dacă șofezi în limita de viteză ești un pericol pe drum. Îmi venea să ies afară și să-mping mașina.

Așa m-am simțit azi toată ziua. Cinci kilometri pe oră e, literalmente, viteza mersului pe jos. Și am condus cu viteza asta vreme de opt ore.

Dar viteza redusă mi-a oferit siguranța că n-o să mai cad în nicio groapă de nisip de pe drum. Bineînțeles că n-am întâlnit niciuna. Aș fi putut să conduc cu toată viteza și n-aș fi avut nicio problemă. Dar paza bună trece primejdia rea.

Veștile bune sunt că am ieșit de pe rampă. Am campat de îndată ce s-a aplatizat terenul. Deja mi-am depășit programul de condus pentru astăzi. Aș fi putut să mai merg, mai am încă vreo 15 la sută energie în acumulator, dar vreau să obțin cât mai multă lumină diurnă pentru celulele solare.

În sfârșit am ajuns în Bazinul Schiaparelli! Și m-am îndepărtat de peretele craterului. De-acum înainte dispun de toată lumina zilei.

M-am hotărât că era momentul pentru o ocazie specială. Am mâncat pachetul etichetat „Am supraviețuit, deși ceva trebuia să mă omoare”. Oh, Doamne, am uitat ce gust bun are mâncarea adevărată!

Dacă am noroc, în câteva zile solare o să ajung să mănânc și „Sosirea”.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 503

Ieri n-am obținut încărcarea obișnuită. Din cauza condusului prelungit, am încărcat numai la 70 la sută înainte de căderea nopții. Așadar condusul de azi a fost scurtat.

Am ajuns la 63 de kilometri și a trebuit să campez din nou. Dar nici măcar nu-mi pasă. Pentru că sunt la doar 148 de kilometri de VAM. Asta înseamnă că ajung acolo poimâine.

Sfinte Sisoie, chiar o să reușesc!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 504

La naiba, e grozav! La naiba! La naiba!

OK, calm. Calm.

Azi am făcut 90 de kilometri. După estimările mele, sunt la 50 de kilometri de VAM. Ar trebui să ajung acolo cândva în cursul zilei de mâine. Sunt emoționat în legătură cu asta, dar iată de ce sunt de-a dreptul nebun de fericire: am prins un impuls de la VAM!

NASA a pus VAM-ul să emită semnalul de ghidaj al habitatului lui Ares 3 pentru revenire la bază. De ce n-ar face-o? E perfect de înțeles. Spre deosebire de echipamentul meu obosit, VAM-ul e o mașinărie șmecheră, perfect funcțională, gata să facă tot ce i se spune. Și l-au pus să pretindă că e habitatul lui Ares 3 pentru ca roverul meu să vadă semnalul și să-mi spună unde e.

O idee excepțională! N-o să trebuiască să bâjbâi în căutarea lui. Mă duc direct la el.

Am prins doar un impuls. O să prind mai multe pe măsură ce înaintez. E ciudat cum o dună de nisip mă împiedică să aud ce are VAM-ul de spus, când poate să comunice cu Pământul fără nicio problemă. VAM-ul are trei metode redundante de comunicare cu Pământul, dar toate sunt direcționale și sunt proiectate pentru comunicare cu propagarea semnalului în linie dreaptă. Și nu există dune de nisip între el și Pământ când comunică.

Au aranjat cumva lucrurile ca să producă un semnal radial oricât de slab. Iar eu l-am auzit!

Mesajul meu pentru ziua de azi a fost „RECEPȚIONAT SEMNAL BALIZĂ”. Dacă aș fi avut destule pietre aș fi adăugat „EXTRAORDINARĂ IDEE!!!” Dar sunt într-o zonă foarte nisipoasă.

•

VAM-ul aștepta în zona de sud-vest a lui Schiaparelli. Avea o înălțime impresionantă de douăzeci și șapte de metri, iar corpul său conic sclipea în soarele amiezii.

Roverul se ivi pe creasta unei dune din apropiere, tractând remorca. Încetini câteva momente, apoi continuă cu viteză maximă spre navă. Se opri la douăzeci de metri distanță.

Rămase acolo zece minute, cât astronautul dinăuntru își puse costumul.

Omul se împiedică emoționat la ieșirea din sas. Căzu pe sol și apoi se luptă să se ridice. Privind VAM-ul, înălță spre el ambele brațe ca și cum nu-i venea să creadă și sări în aer de mai multe ori, cu brațele ridicate și pumnii încleștați, făcând gesturi victorioase.

Alergă spre nava spațială și îmbrățișă lonjeronul de aterizare B. După câteva momente, se smulse din îmbrățișare ca să mai țopăie încă o dată de fericire.

Acum obosit, astronautul stătea cu mâinile în șolduri, uitându-se la liniile netede ale minunii inginerești din fața lui.

Se cățără pe scara de pe treapta de aterizare, ajunse la treapta de ascensiune și intră în sas. Etanșă ușa în urma lui.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 505

În sfârșit am reușit! Sunt la VAM!

Mă rog, în clipa asta sunt înapoi în rover. Am intrat în VAM ca să fac o verificare a sistemelor și o inițializare. A trebuit să-mi păstrez tot timpul pe mine costumul pentru EVA, fiindcă încă nu e niciun sistem de menținere a vieții acolo.

Își face chiar acum o auto-verificare, iar eu îl alimentez cu oxigen și azot din rover, cu furtunurile. Face parte din designul VAM-ului. Nu aduce aer cu el. De ce-ar face-o? E o greutate inutilă când ai un habitat plin de aer chiar alături.