Luni de fiere ( Citeste online gratis) pdf 📖

Pascal Bruckner

LUNI DE FIERE

Veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, băr bat sau femeie.

Scott Fitzgerald

PentruBrigitte

Ziua Întâi:

Farmecul înclinaţiilor ce se-nfiripă.

Eternitatea, domnule, începu pentru mine într-o seară de iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse şi Porte des Lilas. Era acum patru ani. La intersecţia de la Odeon, veni să se aşeze în faţa mea o fată îmbrăcată cu o fustă neagră cu volane, cu şosete albe lungi întinse pe glezne. Instantaneu privirile mi se fixaseră asupra ei. Fui literalmente uluit de acest chip pe care-l contemplam ţinându-mi răsuflarea. Nu ştiu ce admiram mai mult în el: obrajii care păreau o pastă frământată în lapte sau genele care mângâiau nişte ochi verzi făcând în acelaşi timp ostavilă în calea privirilor indiscrete. Nu o vedeam, eram orbit, hipnotizat şi aveam o singură dorinţă: să o abordez; o singură groază: să o las să plece. Se prea poate ca admiraţia mea să fi fost lipsită de măsură căci necunoscuta întoarse curând capul cu un suspin excedat şi îmi fu teamă o clipă să nu-şi schimbe locul. Dar această reticenţă căreia îi găseam un anumit rafinament mi-o făcu şi mai dragă.

Nu râde de autobuz: nu există un loc de elecţiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar şi o cutie pe roţi poate deveni anticamera paradisului atunci când crezi în hazard. Preferinţa mea se va îndrepta întotdeauna spre fiinţa întâlnită întâmplător şi nu spre cea pe care mi-o prezintă prietenii:căci soarta care a favorizat conjuncţia noastră va continua în chip misterios, îmi închipui, să o fecundeze. Iar neprevăzutul rămâne singura putere în stare să dea căldură vieţii.

Groaza îmi venea aşadar din aceea că nu găseam niciun cuvânt ca să rup tăcerea, că iroseam ocazia acestui faţă-în-faţă rapid. Cum să eviţi primele cuvinte veşnic aceleaşi, cum să te arăţi în acelaşi timp delicat, original, seducător, ispititor? Întrebare gravă care fu, presupun, cea a Dia volului în ultima seară a Facerii.

Îmi veni în ajutor controlorul: niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns RATP{1}-ului pentru cooperarea acestuia. Ne ceru bi letele. Frumoasa mea vecină pretinse că şi-a pierdut tichetul pe jos. Eram cu toţii aplecaţi ca să căutăm printre gunoaie micul carton galben. Funcţionarul îşi pregătea deja proce sul-verbal. Ea îşi lăsase ochii în jos roşie de ruşine: înţelesei că minte. Această tulburare îmi merse drept la inimă. Fără să mă vadă nimeni, îi strecurai în mână propriul meu tichet pe care tocmai i-l arătasem controlorului. Ea avu un moment de stupoare apoi îmi surâse. Controlorul se îndepărtă. Eram salvat: aveam amândoi o întâmplare. Înţelegi de ce după asta spun nu gratuităţii transporturilor în comun. Contravenienta mea îmi mulţumi printr-o apăsare de mână dar comise greşeala teribilă de a-mi restitui tichetul. O doamnă care ne supraveghea, o curcă grasă cu permanent, ne reperă tertipul şi-l strigă pe controlor. Autobuzul tocmai se oprise în staţia Saint-Paul: avui doar timpul să-i dau cu tifla delatoarei noas tre şi să cobor. Eram pierdut, aş fi plâns de turbare: îi adresai complicei mele mari semne cu mâna dar vehiculul o smulse curând vederii mele. Rătăceam ca un damnat: Parisul nu este mare dar fiinţele pot dispărea în el ca într-un puţ. Nu mai aveam decât o singură dorinţă: să o revăd cu orice preţ, chiar dacă ar fi trebuit să-mi petrec toată vara căutând-o.

Bărbatul care-mi spunea aceste vorbe se afla lângă mine într-o cabină de pachebot, în plină Mediterană. Era noapte. Cu picioarele acoperite de un pled, aşezat într-un fotoliu, îşi plimba de colo colo nişte ochi neliniştiţi şi şovăitori pe care şi-i punea din când în când pe ai mei. Avea un chip răvăşit pe care nu puteai pune nici o vârstă dar în care rămâneau totuşi câteva urme de tinereţe. Întreaga sa persoană respira o stranie nelinişte, o nervozitate stăpânită. În seara aceea, deşi distant căci l-am urât pe Franz încă de la prima noastră convorbire, cu o ură proporţională cu ascendentul pe care-l exercita asupra mea, - eram încă departe de a fi ghicit gândurile acestui om pervers. Ascultam pur şi simplu debitul regulat al frazelor lui, vocea sa de zăvor scârţâitor pe care o însoţea susurul me lancolic al unui ceainic.

Dar să-mi fie îngăduit să precizez împrejurările în care ne-am întâlnit. Tocmai împlinisem treizeci de ani şi plecam în India cu Beatrice, prietena mea. Eram fericiţi, siguri că mergem în întâmpinarea unui adevăr. Era 28 decembrie 1979. Părăsisem Marsilia în dimineaţa aceea la bordul feribotului turc Truva care asigura, via Neapole-Veneţia-Pireu, ultima legătură maritimă între Franţa şi Istanbul. Dacă evidente raţiuni ne împingeau să părăsim pentru câteva luni plictiseala unei meserii devalorizate - eram profesor de litere într-un liceu parizian, Beatrice profesoară de italiană, - fugeam mai ales atraşi ca de un magnet de Orient. Era în acest cuvânt o pulbere de aur fin, o auroră strălucitoare care mă răpeau. Vibram la splendoarea sa imprecisă, iar prejudecata mea pentru acest pământ îndepărtat ţinea, cred, de fervoare. Mă duceam în Asia în întâmpinarea unei dezordini sacre pe care Europa nu mi-o mai oferea, pentru ca să abandonez tot ce nu-mi era indispensabil. Pentru această călătorie, pe care Beatrice şi cu mine o pregăteam de multă vreme, luasem un an de concediu fără plată de la Ministerul Educaţiei naţionale şi lucrasem toată vara la o companie de asigurări. Dorinţa de a ajunge până-n India în mici etape şi de-a nu ne grăbi la începutul unui lung periplu motivase alegerea unui vapor, cu atât mai mult cu cât această linie, ieftină şi deficitară, era sortită să dispară. Să ne închipuim atmosfera de speranţă, de indeterminarea unei traversări la începutul ei. Unp achebot, oricât de modest ar fi el, este mai mult decât un mijloc de transport: o stare de spirit. Odată trecută pasarela, viziunea despre lume se schimbă, devii cetăţeanul unei republici deosebite care este un loc închis ai cărui ocupanţi sunt