cu toţii fără ocupaţie. Mi-a plăcut imediat felul în care culoarele înăbuşeau zgomotele, şi grelele duhori care zăceau aici, amestec de mirosuri marine şi de cauciuc încins. Truva, vechi vas de linie norvegian reparat de turci, n-avea nimic dintr-un mastodont cu micul său coş de fum înfipt pe şira spinării ca un degetar răsturnat. Prinsă între doi pereţi metalici, cabina noastră era un dulap strâmt mobilat cu două paturi suprapuse şi cu un minuscul lavabou."Ce cavou frumos, spusese Beatrice intrând, ia tu sarcofagul de sus, eu îl iau pe cel de jos." Paharul pentru periuţa de dinţi tremura lângă armătura de fier a lavaboului şi întreaga noastră cămăruţă fremăta de trepidaţiile motorului. Aveam un cantonament modest dar perspectiva unor surâzătoare promiscuităţi amoroase ne consola de absenţa luxului şi a spaţiului. Şi pe urmă era hubloul, iar eu am găsit întotdeauna hublourilor un farmec deosebit: farmecul de a vedea tot fără să fii niciodată văzut. E mica gaură a cheii prin care o să surprinzi secretele mării, o confruntare fără pericol cu monstrul sărat, un renghi jucat adversităţii elementelor lichide.

Imensitatea are nevoie să fie abordată prin această lucarnă, şi mai emoţionantă atunci când este încadrată de perdele şi dă cabinei înfăţişarea unei case de păpuşi. Iar în spatele fiecărui gemuleţ exista o locuinţă, fiinţe vii, mii de destine încrucişate.

De altfel, în dimineaţa plecării noastre, la Marsilia era o vreme de o miraculoasă frumuseţe: soarele bătea în flancurile vasului, iar sub focul lui bastimentul nostru scorojit strălucea ca o bucată de zahăr. Eram fericit, aveam aprobarea luminii, adică a zeilor şi vedeam în aceasta un bun augur pentru restul călătoriei. Savuram consistenţa îngheţată a aerului, asemănătoare cu a şerbetului, pe care un vânt dinspre uscat îl impregna cu parfumuri de plante aromate şi de pini silveştri. În depărtare, alte pacheboturi, jucării albe, tăiau mătasea orizontului. Niciodată nu simţisem asemenea impresie de beatitudi ne. Tulburat de sentimente pure, privind cum coastele france ze se estompează într-un abur luminos, temându-mă încă uneori că sunt jucăria unui vis, cu greu îmi stăpâneam exaltarea.

Această primă zi dintr-o traversare care trebuia să numere cinci zile fu extraordinară prin impresia de vid fericit pe care mi-o lăsă. Toată lumea ştie că la bordul unei nave nu se-ntâmplă niciodată nimic, dar că simţi aici o plictiseală de calitate superioară care seamănă a euforie. Cea mai mică platitudine dintre Beatrice şi mine căpăta în contextul plecării valoare de talisman. Această odisee ne scotea sufletul la iarbă verde pe lungile câmpii ale punţilor, fără să vedem pe nimeni, absorbiţi cu totul unul pe către celălalt. Era prima noastră escapadă de cinci ani de când trăiam împreună: trăiserăm puţin şi totuşi mult dar prin procură, prin intermediul sutelor de cărţi pe care le citiserăm. Cuplul nostru era o bibliotecă, infolio-urile ne ţineau loc de copil şi de călătorii. Şi ezitaserăm multă vreme înainte de a întreprinde această peregrinare care ne dădea peste cap cele mai dragi obişnuinţe. Beatrice avea frumuseţea marcată a unei anglo-saxone şi, deşi de vârsta mea, ştiuse să-şi păstreze un farmec de adolescentă. Chiar corpul ei ezita între fetiţă şi femeie, iar dacă n-ar fi fost lunga cascadă de valuri roşcate care încadra un chip încântător, grav uneori, i-ai fi dat doar douăzeci de ani. Îi spuneam "hărăzita mea" şi ne spuneam la ureche secrete pe care le cunoaşte toată lumea dar pe care noi nu voiam să le împrăştiem.

La masă eram puţini, doar treizeci, într-un restaurant care putea să conţină cel puţin două sute de persoane; strânsă la pa tru mese, mica trupă simpatiză repede. Mesele sunt marile distracţii ale croazierelor: la ele îţi inspectezi tovarăşii de drum ca să ghiceşti cine sunt, ce fac, ce-o să faci cu ei. În această viaţă închisă, necunoscuţii capătă o importanţă extremă iar în mintea pasagerilor bântuie dorinţa de a lega cunoştinţe agreabile. Se aflau aici, în afară de inevitabilele contingente de nemţi şi de olandezi, câţiva italieni şi un mic grup de studenţi greci şi turci. Credeam că plutesc pe o arcă în care vor fi fost îngrămădiţi un specimen din fiecare ţară limitrofă cu Mediterana. Neştiind cum să conversăm şi după ce am încercat mai multe limbi latine, convenirăm să ne oprim la engleză ca idiom comun.Cum foarte puţini o vorbeau corect, rezultau de aici lungi întârzieri în debitul cuvintelor, qui pro quo-uri care ne făceau să râdem, iar fiecare mânca, bea ca şi cum nu mai trebuia să ni se servească altă masă până la sosire. Mă lăsam fără reţinere în voia plăcerii de a ne descoperi unii pe alţii, fie numai din ochi, gândindu-mă că mâine, poate, le vom spune, tuturor acestor oameni pe nume.

Tocmai ne sculaserăm de la masă când Beatrice îmi ceru să o aştept două minute în faţa uneia din uşile de la lavabourile rezervate femeilor. Întârzia să vină; pătrunsei în silă la rândul meu în acest loc. O găsii aplecată asupra unei tinere înlă crimate al cărei machiaj îi înnegrise obrajii.

- Ce s-a-ntâmplat?

- A fumat prea mult haşiş, îmi răspunse Beatrice. Nu putui să ascund o ridicare din umeri.

Necunoscuta îşi înteţea hohotele. Era îmbrăcată cu un hanorac căptuşit şi cu blugi. N-o văzuserăm la prânz. Lamentaţiile ei mă iritau. La întrebările noastre răspundea cu monosilabe ca şi cum curiozitatea noastră o deranja, vorbe confuze din care reieşeau furia ei că se afla la bord şi nerăbdarea de a părăsi nava. Ne spuse că se cheamă Rebecca. Ajunsese într-o stare de abrutizare în care încetează orice grijă pentru aparenţe.

- Unde mergeţi? Reuşi ea să articuleze cu o voce încleiată.

- Istanbul mai întâi, după aceea India şi poate Thailanda.  India,dar e o chestie complet demodată! Nu-i replicai nimic, punând această reflecţie pe socoteala beţiei.

- Te conduc la cabina ta, îi spuse Beatrice.

- Eşti... eşti drăguţă... părul tău îmi aminteşte de... prăjitura cu miere de Roch Hachanah.

- Vino pe punte, aerul proaspăt o să-ţi facă bine.

Trebui să o susţin de-a lungul culoarului; soarele făcu să-i sclipească la gât un lanţ