Lapte negru (citeste top romane de dragste pdf) pdf 📖

ELIF SHAFAK

LAPTE NEGRU

Despre scris, condiţia de mamă şi haremul interior

Titlul original: Black Milk: On Writing, Motherhood and the Harem Within, 2007

Traducere din limba engleză şi note de Ada Tanasă

Scriitoare de origine turcă, ELIF SHAFAK s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Sfântul nebuniilor incipiente (2009), Bastarda Istanbulului (2007, 2012) şi Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internaţională vede în autoarea turcă un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.

Pentru trei femei,

Beyza, Aurora şi Zelda

„De şaptezeci de ani încoace, am o părere tot mai proastă despre femei şi nu pot să mi-o schimb deloc în bine, ba dimpotrivă. Chestiunea feminină! Cum să nu existe o chestiune feminină? Însă aceasta nu priveşte felul în care femeile ar trebui să ajungă stăpâne pe viaţa lor şi a altora, ci cum s-ar putea face să n-o mai distrugă.”

Tolstoi Misoginul

„Ţelul vieţii noastre n-ar trebui să fie acela de-a descoperi bucuriile căsniciei, ci de-a aduce mai multă iubire şi mai mult adevăr în lume. Ne căsătorim pentru a ne sprijini unul pe celălalt în această misiune.”

Tolstoi Feministul

„Simt o mare tandreţe pentru ea [fiica sa Maşa]. Numai pentru ea. Ea spală păcatele celorlalte, cum s-ar zice.”

Din nou Tolstoi

Notă către cititor

Mă aflam în Istanbul când s-a produs cutremurul din 1999. La vremea aceea, locuiam într-unul din cele mai trepidante şi mai pestriţe cartiere ale oraşului, unde calitatea caselor varia la fel de mult ca poveştile oamenilor. Când am ieşit în fugă din clădire, împreună cu toţi ceilalţi, la trei dimineaţa, printre strigăte şi ţipete, am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc locului. Pe cealaltă parte a străzii, băcanul nostru – un bătrân arţăgos, care nu vindea băutură şi nu vorbea cu marginalii – stătea alături de un travestit cu o perucă lungă, brunetă şi rimelul scurs pe obraji. L-am văzut desfăcând un pachet de ţigări, cu mâini tremurătoare şi faţa albă ca a unei stafii, şi oferindu-i una. Asta a fost şi este încă imaginea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în minte din noaptea aceea: un băcan conservator şi un travestit înlăcrimat fumând unul lângă celălalt. În faţa dezastrului şi a morţii, diferenţele noastre lumeşti se evaporau şi deveneam cu toţii Unul, chiar dacă numai pentru câteva ore.

Dar am crezut întotdeauna că şi poveştile au acelaşi efect asupra noastră. Nu vreau să spun că literatura are magnitudinea unui cutremur, însă când pătrundem într-un roman, ne lăsăm în urmă micile noastre apartamente comode şi, prin intermediul personajelor fictive, ne trezim că ajungem să cunoaştem oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată şi pe care poate chiar i-am detestat drept „Ceilalţi”.

Mulţi ani mai târziu, aveam să-mi amintesc de noaptea aceea într-un context cu totul diferit: după naşterea primului meu copil, am trecut printr-o depresie puternică, ce m-a despărţit de singura pasiune din viaţă care până atunci fusese mai presus de orice – scrisul.

Pentru mine a fost un cutremur emoţional. Când am ieşit în fugă din clădirea Eului pe care mi-l construisem cu grijă atâţia ani, în întunericul de-afară am dat peste un grup de Degeţici – şase femei mici cât degetul – stând speriate şi zguduite una lângă alta. Pe patru dintre ele le cunoşteam deja. Pe celelalte două le întâlneam pentru prima oară. Mi-am dat seama că, dacă n-ar fi fost situaţia extraordinară a depresiei mele postnatale, nu le-aş fi văzut niciodată într-o nouă lumină, iar ele ar fi continuat să trăiască în trupul şi în sufletul meu fără să se asculte niciodată una pe alta, ca nişte vecine care împart acelaşi aer, însă niciodată un salut paşnic.

Poate că toate femeile au un harem interior şi tocmai discrepanţa, tensiunea, armonia greu dobândită dintre eurile noastre contradictorii ne fac să fim noi însene.

Mi-a luat ceva vreme să ajung să le cunosc şi să le iubesc pe toate cele şase Degeţici.

Această carte înfăţişează felul cum mi-am acceptat diversitatea interioară şi apoi am învăţat să fiu Una.

*

Sunt scriitoare.

Sunt nomadă.

Sunt cosmopolită.

Sunt o iubitoare a sufismului.

Sunt pacifistă.

Sunt vegetariană şi sunt femeie, mai mult sau mai puţin în această ordine.

Aşa m-aş fi definit înainte să ajung la vârsta de treizeci şi cinci de ani.

Până în acel moment, m-am văzut întâi şi întâi ca pe-o povestitoare. În vremurile de demult, oamenii ca mine îşi împărtăşeau poveştile în jurul unui foc de tabără, sub un cer atât de vast, încât nu puteai să-ţi dai seama unde se sfârşea, dacă se sfârşea vreodată. În Paris, îşi agoniseau banii de chirie scriind pe la ziare. În palatul unui sultan despot, fiecare poveste le câştiga dreptul la o nouă zi de viaţă. Fie că era vorba despre Naratorul Anonim, Balzac sau frumoasa Şeherezada, mă simţeam legată de aceşti povestitori din vechime. Adevărul e că, precum mulţi alţi romancieri, mă simţeam mai apropiată de scriitorii morţi decât de cei contemporani şi probabil relaţionam mai uşor cu personajele fictive decât cu oamenii reali – mă rog, prea reali.

Aşa trăiam. Aşa aveam de gând să trăiesc mai departe. Dar atunci mi s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat, miraculos şi uluitor: am devenit mamă.

Asta a schimbat totul, m-a schimbat pe mine.

Noul rol m-a lăsat uimită, la fel de buimacă precum un liliac deşteptat de razele soarelui.

În ziua când am aflat că sunt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simţit cuprinsă