de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare, cosmopolita din mine a început să se gândească la nume internaţionale de bebeluşi, sufita din mine a întâmpinat vestea cu bucurie, vegetariana din mine s-a îngrijorat că va fi silită să mănânce carne, iar nomada din mine voia pur şi simplu să-şi ia picioarele la spinare şi să fugă cât mai iute. Dar aşa se întâmplă când eşti gravidă. Poţi să fugi de orice şi de oricine, însă nu şi de schimbările din trupul tău.

Când s-a abătut asupra mea, depresia postnatală m-a luat complet pe nepregătite. Se întindea înainte-mi ca un tunel întunecos, parcă fără capăt, şi mă umplea de groază. Încercând s-o traversez, m-am prăbuşit uneori şi personalitatea mi s-a spart în cioburi atât de mici, încât nu era chip să le lipesc din nou laolaltă. Însă totodată, experienţa m-a ajutat să privesc înăuntrul meu şi să fac iar cunoştinţă cu fiecare membră a haremului miniatural pe care îl închisesem în mine în toţi aceşti ani. Depresia poate fi o minunată ocazie dăruită de viaţă pentru a înfrunta fără înconjur probleme ce contează enorm pentru fiinţa noastră, dar care, din grabă sau ignoranţă, au fost măturate sub preş.

Nu-mi dau seama ce-a venit mai întâi şi ce-a urmat. Oare am ieşit din depresie şi abia apoi am început să scriu cartea asta? Sau am terminat cartea şi astfel am reuşit să mă târăsc afară din tunel? Adevărul e că n-aş putea spune. Amintirile mele din acele zile sunt vii şi intense, dar nu respectă nicidecum ordinea cronologică.

Totuşi, ştiu sigur că această carte a fost scrisă cu lapte negru şi cerneală albă – un cocktail de poveşti, sentimente materne, dor de ducă şi depresie, distilat vreme de câteva luni la temperatura camerei.

 

Orice carte este o călătorie, o hartă ce-şi călăuzeşte cititorul prin hăţişul minţii şi sufletului uman. Iar aceasta nu e cu nimic diferită. Orice cititor este, prin urmare, un soi de călător. Unele călătorii ne iniţiază la fata locului în cultura pe care am moştenit-o de la înaintaşi, în timp ce altele se axează pe aventuri sub cerul liber sau în natură. În paginile care urmează, vreau să vă iau cu mine în două călătorii simultane, una în Valea Bebeluşilor, cealaltă în Pădurea Cărţilor.

În Valea Bebeluşilor, vă invit să aruncaţi o privire mai atentă asupra diverselor roluri care ne alcătuiesc viaţa, începând cu ipostaza de femeie, mamă şi autoare. În Pădurea Cărţilor, voi discuta despre vieţile şi operele unor scriitoare, de pe vremuri sau contemporane, din Orient şi Occident, pentru a vedea cum au tratat subiecte similare, cu sau fără succes.

Cartea de faţă n-a fost scrisă numai pentru acele femei care au trecut sau vor trece prin perioade asemănătoare de depresie, ci pentru toţi aceia – bărbaţi sau femei, celibatari sau căsătoriţi, cu sau fără copii, scriitori sau cititori – cărora le vine greu uneori să echilibreze multitudinea de roluri şi responsabilităţi din vieţile lor.

 

Sufiţii cred că fiecare fiinţă umană este o oglindă ce reflectă universul luat în ansamblu. Ei spun că fiecare dintre noi este un microcosmos în mişcare. Să fii om, prin urmare, înseamnă să trăieşti cu o întreagă orchestră de voci contradictorii şi de sentimente amestecate.

Ar putea fi o experienţă rodnică şi edificatoare, dacă n-am fi înclinaţi să-i ridicăm în slăvi pe unii membri ai acelei orchestre interioare în dauna altora. Ne reprimăm multe aspecte ale personalităţii pentru a fi în concordanţă cu imaginea perfectă la înălţimea căreia încercăm să trăim. Astfel, înăuntrul nostru există rareori – dacă nu chiar niciodată – democraţie, în schimb există o oligarhie bine instaurată, în care unele voci domnesc peste restul.

Lapte negru este o încercare de-a răsturna acea oligarhie prin mijloace paşnice, de-a accede la o democraţie interioară sănătoasă şi matură. Deşi ar fi o naivitate să presupui că regimul democratic e numai lapte şi miere, acesta e totuşi preferabil oricărei forme de despotism. Doar atunci când reuşim să ne armonizăm şi să ne sincronizăm vocile interioare putem deveni mame mai bune, taţi mai buni şi, probabil, scriitori mai buni.

Dar mă ia gura pe dinainte şi n-ar trebui. Trebuie să fac un viraj şi să mă întorc în trecut, să caut momentul în care a început totul.

 

Spălătorul de vase norocos

Iată-ne, pe mama şi pe mine, prinse într-un labirint dulce-amar de sentimente, în care numai mamele şi fiicele sunt în stare să se-ncurce. Dar mă simţeam plină de recunoştinţă pentru felul cum reacţionase la vestea neaşteptată şi i-am mulţumit pentru susţinerea ei.

— O, nu e vorba de nicio susţinere, draga mea. Sunt pur şi simplu ca un spălător de vase nevoiaş care găseşte din întâmplare un bilet de loterie pe trotuar şi află că a câştigat lozul cel mare.

Oricât de obişnuită aş fi cu frazele codificate şi cifrate ale mamei, de data asta n-am priceput imediat unde bate.

— Mi-e teamă că nu înţeleg.

— Păi, e cât se poate de limpede, iubito. Te temeai că o să mă supăr când o să aflu că te-ai măritat în secret în altă ţară şi, când ai văzut că nu m-am supărat deloc, te-ai simţit recunoscătoare. Aşa e?

Am încuviinţat din cap.

— Aşa e.

— Vezi tu, doar o mamă care e sigură că fiica ei se va căsători într-o zi ar fi dezamăgită aflând că a făcut-o fără s-o anunţe. Sincer vorbind, eu n-am avut niciodată niciun fel de aşteptări de la tine la capitolul ăsta. Păreai ultimul om de pe planeta asta care şi-ar pune pirostriile. Aşa că nu m-am dus să cumpăr câte un bilet loto în fiecare săptămână şi să-mi pun speranţele în el. Acum înţelegi?

Începeam să mă luminez.

Fericită că îmi captase întreaga atenţie, mama a continuat cu entuziasm:

— M-am împăcat cu situaţia şi mi-am văzut de viaţă. Apoi, într-o zi, am găsit din senin biletul ăsta pe trotuar şi-am aflat că trăsesem lozul cel mare. Aşa m-am simţit când am primit vestea căsătoriei tale, la fel de uluită ca un spălător de vase norocos!

Mă măritasem de curând în Berlin. Nu era o coincidenţă că aleseserăm oraşul acesta ca să ne unim vieţile, fiindcă, cel puţin nouă, căsătoria