noastră ni se părea la fel de surprinzătoare ca neaşteptata reunificare a Germaniei. Întocmai ca Berlinul de Est şi cel de Vest, şi noi fuseserăm împreună odată, apoi ne despărţiserăm şi acum eram din nou împreună. Soţul meu şi cu mine aveam – şi avem încă – temperamente la fel de diferite precum capitalismul şi comunismul. Eyup e un suflet blând şi generos, un bărbat mereu raţional, înzestrat cu un uimitor echilibru interior şi cu o răbdare de Iov, de la care şi-a primit şi numele. Cât despre mine, ar trebui să bifez aproape tot ce se opune calităţilor lui, începând cu „nerăbdătoare”, „impulsivă”, „iraţională”, „emotivă” şi „haos ambulant”.

Ne-am ferit să facem nuntă, fiindcă niciunul nu se omoară după ceremonii. Aşa că ne-am dus pur şi simplu la Ambasada Turciei din bulevardul Kbaum şi am anunţat că vrem să ne căsătorim. Pe o bancă de lângă intrare stătea un vagabond cu capul plin de păduchi şi de gânduri, cu faţa spre cer, încălzindu-se fericit la soare. Mi-a trecut prin minte că ar fi martorul perfect, însă când am încercat să-l rog să ne însoţească înăuntru, am descoperit că el nu ştia engleză şi eu nu ştiam germană, iar limbajul semnelor pe care l-am inventat ad-hoc nu era destul de sugestiv ca să acopere un subiect atât de neobişnuit. I-am oferit în schimb un pachet de Marlboro Lights, iar el a părut să ne binecuvânteze cu un zâmbet ştirb. Ne-a dăruit şi o bucată de poleială aurie de la ciocolată, pe care o netezise cu grijă. Am acceptat încântată darul. Părea de bun augur.

N-am purtat rochie de mireasă nu doar pentru că detest acest ritual, ci şi pentru că nu port niciodată alb. Mi-a fost întotdeauna greu să pricep cum reuşesc alţii. Ani de zile n-am putut nici să mă aşez pe o canapea dacă era prea albă, dar treptat m-am vindecat de acest nărav. Prietenii mei au câteva teorii în privinţa aversiunii mele pentru alb. Cred că probabil am căzut într-un cazan cu orez cu lapte pe când eram copil (spre deosebire de Obelix, care a căzut în Poţiunea Magică, asta nu m-a înzestrat cu nicio putere supranaturală) şi am ajuns să urăsc culoarea asta, dar nu şi laptele cu orez. Totuşi nu-mi amintesc să se fi întâmplat nimic de genul ăsta şi nici cea de-a doua teorie a lor, cum că aş avea prejudecăţi împotriva doctorilor, dentiştilor şi tehnicienilor de laborator – oameni îmbrăcaţi în alb – nu e adevărată.

Oricum, în ziua aceea de mai, m-am înveşmântat în culoarea mea preferată: negrul. Cât despre Eyup, purta nişte pantaloni negri şi o cămaşă albă, pentru a respecta într-un fel tradiţia. Aşa am spus „Da”. Fără tam-tam şi dintr-o toană. Cu toate că părinţii şi cele cinci surori ale lui Eyup, ca să nu mai vorbim de mama şi bunica mea, ar fi fost încântaţi să facem o nuntă turcească tradiţională, cu mâncare, muzică şi dans, când au aflat că ne-am căsătorit, au fost destul de drăguţi încât să ne respecte alegerea.

Lăsând la o parte chestia cu spălătorul de vase norocos, mama nu era singura care nu se aştepta să mă mărit. Nici cititorii mei nu păreau să se aştepte la una ca asta. La curent cu romanele şi eseurile mele, ei fuseseră mereu primii care înţelegeau ce simţeam. Dar de data asta s-au arătat mai degrabă şocaţi decât înţelegători. Şi-au exprimat surpriza în scrisori, e-mailuri şi cărţi poştale. Unii chiar mi-au trimis tăieturi din interviurile mele anterioare, în care spusesem: „Viaţa casnică burgheză? Nici gând! Nu mă prinde” şi „Nu cred că mi-ar plăcea să cresc copii, dar mă gândesc că aş putea fi o bună mamă vitregă într-o zi. Ştiţi, cineva cu care să te duci la un meci de fotbal sau la o repetiţie costumată pentru balul de absolvire”. Acum, parcă spunându-mi „te-am prins” din priviri, cititorii aceia inteligenţi şi mucaliţi doreau să afle ce se schimbase.

Nu puteam să le dau decât un singur răspuns: iubirea.

Îmi iubesc soţul şi simt întotdeauna o linişte şi o fericire stranii coborând asupra mea când îl am alături. Însă cumva nu ştiam ce să fac cu toată liniştea asta şi nu voiam ori nu puteam să mă obişnuiesc cu fericirea casnică şi să mă simt ca acasă. Probabil fiindcă nu eram în stare să mă simt ca acasă nicăieri prea multă vreme.

Născută la Strasbourg, crescută la Madrid şi locuind în Ankara, Istanbul, Amman, Köln, Boston, Michigan şi Arizona, mi-am purtat toată averea într-o valiză întreaga viaţă – convinsă că puteam să stau oriunde şi pretutindeni pe planeta asta atâta vreme cât nu eram nevoită să prind rădăcini. Unicul copil al unei mame singure, am acceptat devreme un adevăr legat de natura umană căruia alţii încearcă să-i reziste în van: acela că singurătatea este o parte indisolubilă a condiţiei umane.

Îmi plăcea singurătatea. O îndrăgeam. Cunoşteam oameni care o luau razna dacă rămâneau singuri prea multe ore. Cu mine lucrurile stăteau exact pe dos. O luam razna dacă eram silită să-mi petrec tot timpul în compania altor oameni. Îmi lipsea intimitatea mea.

Vocaţia mea de romancieră se hrăneşte din singurătate. În aproape toate domeniile artistice trebuie să lucrezi împreună cu alţi oameni în timpul procesului creator. Până şi cel mai egoist regizor trebuie să se priceapă să-şi armonizeze energia cu a celorlalţi, învăţând să lucreze în echipă. La fel şi creatorii de modă, actorii, dansatorii, dramaturgii, cântăreţii şi muzicienii.

Nu şi scriitorii. Vreme de săptămâni, luni şi uneori ani la rând, noi ne retragem în romanele pe care le scriem; rămânem în acel cocon imaginar, înconjuraţi de personaje fictive, trasând destine, crezându-ne Dumnezeu. Când dezvoltăm intrigi, adăugăm întorsături neaşteptate, creăm şi distrugem personaje, putem ajunge foarte uşor să ne închipuim că suntem buricul pământului. Egocentrismul şi îngâmfarea sunt două dintre cele mai primejdioase efecte secundare ale profesiei noastre. De aceea suntem nişte iubiţi lamentabili şi nişte soţii ori soţi şi mai lamentabili. Scriitorii sunt înainte de toate fiinţe asociale – deşi putem uita cu uşurinţă lucrul ăsta dacă avem parte de un strop de faimă şi