În perioada de după nuntă, predam în Arizona şi, o dată la câteva săptămâni, săream în avion pentru un zbor de douăzeci şi şase de ore (cu escale) ca să mă alătur soţului şi prietenilor mei în ritmul nebunesc, haotic şi pitoresc al Istanbulului, iar apoi mă întorceam în Arizona, să mă retrag în pustietatea mea.

Primul lucru pe care îl simţi când ieşi din Aeroportul Internaţional Tucson e valul de căldură ce se ridică din străfundurile pământului, lingându-ţi faţa cu limbi de foc nevăzute. Primul lucru pe care îl simţi când ieşi din Aeroportul Internaţional Atatürk e valul de zgomot, un talmeş-balmeş asurzitor de maşini claxonând, motociclete duduind, picamăre sfredelind şi oameni vorbind, ţipând şi fluierând, toate în acelaşi timp.

Valul de căldură, valul de zgomot. Când într-o parte, când în cealaltă. Asta a durat aproape doi ani. Apoi, într-o zi, am aflat că sunt gravidă.

Nu ştiusem că-mi doream să devin mamă, aşa că m-a luat prin surprindere. Însă chiar voiam copilul. Parcă o altă parte a personalităţii mele – casnică, grijulie, maternă – se revolta acum împotriva celei care fusese la putere în toţi aceşti ani. Forţele insurgente ale maternităţii se infiltrau în cătunele din miazănoapte ale personalităţii mele cu o repeziciune şi o agilitate uimitoare, însă puterile oficiale din capitală se ţineau încă tari pe poziţii.

Totuşi nu voiam să-mi pierd spiritul rătăcitor, independent, lipsit de griji. În capul meu erau şase voci care vorbeau toate odată. Aşadar încă de la începutul sarcinii treceam prin stări contradictorii, de parcă aş fi fost târâtă spre necunoscut de un curent subteran mai puternic decât inima mea. Nu m-a ajutat nici faptul că în ultimele luni de sarcină am fost dată în judecată din cauza frazelor rostite de câteva dintre personajele mele armene în romanul Bastarda Istanbulului. Printr-o coincidenţă, data procesului era chiar ziua de după naştere. Deşi am fost achitată la prima înfăţişare şi experienţa în sine n-a avut nicio legătură cu depresia mea ulterioară, zilele acelea s-au adăugat la provocările întregului an.

Am născut în septembrie 2006, cea mai frumoasă lună din an în Istanbul. Oricât de fericită şi binecuvântată m-aş fi simţit, eram totodată dezorientată şi nepregătită. Am închiriat o casă retrasă, absolut încântătoare, în insule, unde puteam să-mi cresc copilul şi să scriu. Aşa plănuiam. Dar s-a dovedit că nu eram în stare să fac nici una, nici alta. Nu aveam suficient lapte şi, de fiecare dată când încercam să mă întorc în lumea ficţiunii şi să încep un nou roman, mă trezeam privind pierdută pagina goală cu o nelinişte crescândă. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Nu rămăsesem niciodată în pană de poveşti. Nu trecusem niciodată prin vreun blocaj scriitoricesc sau prin ceva asemănător. Pentru prima oară în viaţa mea de adultă, oricât m-aş fi străduit, cuvintele refuzau să-mi vorbească.

Dintr-odată m-a cuprins spaima că se schimbase ceva ireversibil înăuntrul meu şi că n-aveam să mai fiu niciodată aceeaşi. M-a străbătut un val de panică. Am început să mă gândesc că acum, după ce devenisem mamă şi soţie casnică, n-aveam să mai fiu niciodată în stare să scriu romane. Ca un covor ros şi prăfuit, vechiul meu eu îmi era tras de sub picioare.

Cărţile îmi fuseseră cele mai bune prietene din ziua în care am învăţat să scriu şi să citesc. Cărţile mă salvaseră. Fusesem un copil atât de introvertit, încât vorbeam cu creioanele colorate şi le ceream iertare obiectelor dacă mă loveam de ele. Poveştile mi-au dat un sentiment de continuitate, centru şi coerenţă – cei trei C de care altminteri duceam grav lipsă. Respiram litere, sorbeam cuvinte şi trăiam poveşti, convinsă că puteam să sucesc şi să răsucesc limba într-un tangou pasional.

În tot acest timp, scrierile mele umpleau singura valiză pe care o luam cu mine oriunde mă duceam. Literatura era lipiciul nevăzut care ţinea laolaltă diferitele mele faţete şi, când m-a părăsit, toate părţile din care eram alcătuită s-au desfăcut. Fără ea, lumea mi se părea un loc melancolic, nespus de trist. Culori care fuseseră vesele şi strălucitoare păreau acum stinse. Nimic nu mai era de-ajuns. Nimic nu mai părea familiar. Eu, care călătorisem de-a lungul şi de-a latul continentelor, simţindu-mă acasă în atâtea locuri, nu găseam puterea sau voinţa de-a ieşi în stradă. Pielea mi s-a subţiat atât de tare, încât totul a început să mă rănească. Soarele era prea dogoritor, vântul, prea aspru şi noaptea, prea întunecată. Mă chinuiau spaima şi neliniştea. Pe nesimţite, mă cufundasem într-o depresie postnatală severă.

După ce m-a privit săptămâni în şir cum plângeam, bunica din partea mamei – o femeie blândă, dar puternică şi grozav de superstiţioasă – m-a luat de mână şi mi-a şoptit cu o voce moale precum catifeaua: „Copila mea dragă, trebuie să te aduni. Nu ştii că laptele proaspetei mămici se acreşte cu fiecare lacrimă vărsată?”.

Nu ştiam.

M-am pomenit gândindu-mă la această imagine. Ce s-ar întâmpla dacă mi s-ar acri laptele? S-ar înnegri, devenind gros şi tulbure? Gândul ăsta nu numai că m-a îngrijorat, ci m-a făcut să mă simt vinovată. Cu cât mă străduiam mai tare să nu plâng, cu atât îmi veneau lacrimile mai abitir. Cum de toate femeile pe care le cunoşteam se adaptau atât de uşor la viaţa de mamă, iar eu nu reuşeam? Voiam să-mi alăptez copilul cât de mult şi de bine eram în stare. Imaginea laptelui înăcrit nu-mi dădea pace toată ziua şi mă asalta în vise.

Apoi, într-o dimineaţă, după luni întregi de depresie, izolare şi tratamente lipsite de succes, m-am trezit cu impulsul de-a scrie din nou şi m-am aşezat la birou. Era linişte, în afară de câteva bărci pescăreşti din depărtare şi bebeluşul care dormea în leagăn. Un parfum de iasomie plutea în aer şi cerul de deasupra Bosforului era de un albastru atât de pal, că părea aproape fără culoare. Dintr-odată am avut revelaţia extrem de liniştitoare că totul era bine şi că aşa fusese mereu. Cum spunea Rumi, noaptea cuprinde ziua. Putem să ne luăm vieţile de la capăt, oricând şi