Era bine că mă speriasem şi nu mai încetam cu plânsul. Era bine că mă temusem că n-o să pot face faţă şi scrisului, şi îngrijirii copilului. Dacă laptele nu mi-ar fi fost alb ca zăpada, şi asta ar fi fost bine. Apucându-mă să scriu despre experienţa mea, puteam să preschimb laptele înnegrit în cerneală şi, cum scrisul a avut întotdeauna un efect tămăduitor de-a dreptul magic asupra sufletului meu, poate reuşeam să-mi croiesc încet drumul şi să scap din depresie.

Chiar în aceeaşi zi, am pus copilul în cărucior şi am ieşit din casă în forfota străzii. La început cu prudenţă, apoi cu mai multă îndrăzneală, m-am apucat să vorbesc cu alte femei despre experienţele lor postnatale. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe trecuseră prin turbulenţe emoţionale asemănătoare. De ce n-am ştiut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-şi ţin bebeluşii în braţe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan şi rămânem o vreme ameţite.

Cât am scris Lapte negru, am avut nenumărate discuţii emoţionante cu femei de toate vârstele şi profesiile. Încet, dar sigur, am început să înţeleg că nu eram singură. Asta m-a ajutat mult. Pentru cineva care se mândrise întotdeauna cu puterea ei de-a fi singură era o ironie să caute consolare în mulţime, dar am hotărât să nu stărui asupra acestui lucru. Adevărul e că depresia postnatală este mult mai răspândită decât am vrea noi, ca societate, să credem.

Ce-i mai interesant e că femeile ştiau despre asta pe vremuri. Străbunicile noastre aveau cunoştinţă despre toate soiurile de dezechilibru postnatal şi, prin urmare, erau mai bine pregătite. Le-au transmis cunoştinţele lor fiicelor şi nepoatelor. Dar în ziua de azi suntem atât de rupte de trecut, că nu mai avem de fapt acces la această înţelepciune. Suntem femei moderne. Când ne simţim epuizate şi rănite înăuntrul nostru, ascundem semnele cu ajutorul ultimelor tehnici în materie de machiaj. Ne închipuim că putem să naştem azi şi mâine să ne vedem de vieţile noastre. Sigur, unele dintre noi reuşesc. Necazul e că altele pur şi simplu nu sunt în stare.

În Turcia, femeile în vârstă cred că în cele patruzeci de zile care urmează naşterii unul copil, proaspăta mamă ar trebui să fie înconjurată de cei dragi. Dacă ar fi lăsată singură, fie şi pentru o clipă, ar putea deveni susceptibilă la atacurile djinnilor – căzând pradă unui noian de griji, nelinişti şi temeri. Tocmai de aceea familiile trdiţionale împodobesc încă patul unei proaspete mame cu panglici stacojii şi împrăştie seminţe de mac sfinţite prin cameră, ca să alunge orice forţe supranaturale care pândesc în văzduh.

Nu încerc să susţin aici că ar trebui să ne lăsăm călăuzite de o mână de superstiţii ori să ne aşteptăm ca personalul medical să decoreze saloanele maternităţilor cu funii de usturoi şi talismane împotriva deochiului. Ce vreau să spun e că femeile din vremurile premoderne – prin poveştile, tradiţiile şi credinţele lor băbeşti – recunoşteau un fapt esenţial pe care noi nu-l prea mai luăm în seamă: de-a lungul vieţii, o femeie trece prin câteva mari etape, iar trecerea de la una la alta s-ar putea să nu fie uşoară. S-ar putea să aibă nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare din afară înainte să înceapă să trăiască din nou pe deplin în prezent. În timp ce o femeie trece de la o zi la alta luptând, rezolvând probleme, punând la punct şi controlând totul, apar momente când maşinăria trupului ei poate să meargă prost. Aceasta e înţelepciunea simplă din vechime cu care am pierdut legătura în hotărârea noastră de-a fi pline de succes, puternice şi mereu perfecte.

Doamna Slăbiciune nu e prea îndrăgită de membrele generaţiei noastre. Nimeni nu ştie unde se află acum, dar circulă zvonuri că ar fi fost trimisă în exil pe o insulă din Pacific sau într-un sătuc de la poalele Himalayei. Am auzit cu toţii de ea, dar nu ai voie să-i rosteşti numele cu glas tare. La serviciu, la şcoală sau acasă, de câte ori auzim pe cineva vorbind despre ea tresărim, temându-ne de consecinţe. Deşi nu se află chiar pe lista persoanelor date în urmărire de Interpol, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ea.

Când spun toate astea, nu neg că a fi mamă este unul dintre cele mai minunate daruri ale vieţii. Îţi modelează inima de parcă ar fi din lut, punându-te în armonie cu ritmul universului. Nu fără motiv, nenumărate femei spun că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viaţă. Sunt de acord cu ele din tot sufletul.

Totuşi o femeie nu devine mamă chiar din clipa când naşte. E un lucru care se învaţă, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experienţă. Nu pretind că adaptarea la maternitate e mai dificilă pentru persoanele creative, fiindcă am văzut femei din toate straturile sociale trecând prin necazuri asemănătoare, chiar dacă diferite ca intensitate. Nicio femeie nu este absolut imună la tristeţea postnatală. Probabil cele mai puternice şi mai încrezătoare dintre noi sunt de fapt cele mai vulnerabile. Mai interesant e că acest montagne russe psihologic poate să te copleşească la fel de uşor la a doua, a treia sau chiar a şasea sarcină ca şi la prima.

La urma urmei, sarcinile sunt ca fulgii de nea. Nu există două la fel.

PARTEA ÎNTÂIViaţa înainte de căsătorie

Semne

E ora amiezii în Istanbul. Mă aflu pe vaporaşul cu aburi Gypsy, numit aşa pentru felul în care dansează pe apele albastre, transportând pasagerii între insule şi continent. Tineri îndrăgostiţi sărutându-se pe furiş, elevi de liceu chiulind de la ore, funcţionari de birou prelungindu-şi pauza de prânz, fotografi cărându-şi aparatele grele, comis-voiajori purtându-şi mărfurile în spinare, turişti comportându-se ca nişte turişti… Oameni de toate condiţiile par să se fi trezit cine ştie cum pe vasul ăsta cât o coajă de nucă ce se leagănă când într-o parte,