când în cealaltă. Sunt înghesuită într-un colţ. Cu cărţile pe genunchi, stau între o femeie grasă şi un domn în vârstă ferchezuit. Mă întorc, după ce am dat un interviu pentru o revistă literară pe una dintre insule. Fata de la oraş se întoarce acasă. Singură.

La scurt timp după ce vasul iese din port, îmi dau seama că mi-am uitat carnetul în locul unde am dat interviul. Dintr-odată mă simt prost. De ce trebuie să uit mereu pe undeva una sau alta? Umbrele, telefoane mobile, vitamine, rimeluri, rujuri, bentiţe de păr, mănuşi… Uit sendvişuri mâncate pe jumătate pe care le-am pus deoparte pentru câteva minute sau, în toaletele publice, îmi uit inelele de argint după ce le-am scos ca să mă spăl pe mâini. Odată am uitat chiar un bol de sticlă cu două broaşte-ţestoase în el, un cadou de ziua mea de la o prietenă dragă. Cum nu mă lăsa inima să-i mărturisesc prietenei mele că pierdusem cadoul de la ea chiar în ziua în care îl primisem, în săptămânile următoare, de fiecare dată când mă întreba de broaştele-ţestoase, născoceam tot soiul de poveşti.

— O, le merge grozav, se îndoapă cu ciclamele mele, iau în greutate.

Apoi am spus:

— Ştii, zilele trecute una dintre broaşte s-a strecurat afară din bol fără să observ. Am căutat-o peste tot, dar n-am reuşit s-o găsesc. Mai târziu, când am aprins veioza de citit, am zărit-o dintr-odată. Stătea confortabil pe bec! Umbra pe care o arunca pe perete arăta ca un monstru.

Am continuat să născocesc aventuri cu broaştele-ţestoase până când, într-o zi, prietena mea m-a privit drept în ochi şi m-a rugat să mă opresc. Cu o voce dintr-odată şoptită, mi-a spus că trebuia să-mi facă o mărturisire.

— Simt nevoia să-mi iau povara asta de pe suflet, mi-a zis. Când am cumpărat broaştele-ţestoase, aveam îndoieli serioase că o să le îngrijeşti ca lumea. Dar mi-ai dovedit că n-aveam dreptate. Te descurci grozav şi cred că-ţi datorez nişte scuze.

Mi-am muşcat buzele şi am încremenit, neîndrăznind să respir. După aceea n-am mai putut născoci poveşti despre broaşte şi, câteva zile mai târziu, a venit rândul meu să fac o mărturisire. I-am spus prietenei mele că nu-mi datora niciun fel de scuze şi că, dimpotrivă, eu trebuia să-mi cer scuze, nu o dată, ci de două ori, pentru neglijenţa şi pentru înşelătoria mea. Apoi i-am explicat că broaştele ei ţestoase nici n-au apucat să ajungă la mine acasă.

— Ştii, am avut o bănuială, a zis ea după o tăcere lungă şi stânjenitoare. Când mi-ai spus că broaştele îţi ciuguleau seminţe de flori din palmă, m-am întrebat dacă nu cumva le confunzi cu nişte canari în colivie.

Spre uşurarea mea, a izbucnit în râs şi la fel şi eu. Ne-am amuzat pe seama neglijenţei mele. Nu prea m-a deranjat. Cu toată stânjeneala de-a fi pierdut cadoul, incidentul n-a stârnit alte autocritici în conştiinţa mea. Ce importanţă avea dacă eram în stare să îngrijesc pe cineva sau nu? La urma urmei, broaştele-ţestoase nu erau copii.

 

Brusc, vaporaşul cu aburi se cutremură, ca un uriaş care se deşteaptă din somn. Trecem cu toţii printr-un moment de panică. Buzele se mişcă fără încetare, mâinile caută ceva de care să se-agaţe. Departe, în faţa noastră, un petrolier rusesc face valuri imense. Privim neliniştiţi petrolierul, însă de îndată ce valurile se sting în unde domoale, punem capăt rugăciunilor, desfacem pumnii şi ne cufundăm din nou în letargie.

Acum am alte griji pe cap. De când mi-am dat seama că nu mai am carnetul, nu mă gândesc decât la scris. Cred că am tendinţa să-mi complic viaţa. Dacă aş fi avut hârtie, poate n-aş fi simţit o nevoie atât de acută de-a lua notiţe în clipa asta. Dar fiindcă nu am hârtie, trebuie să scriu. Cotrobăi furioasă prin geantă, deşert totul în poală, însă nu reuşesc să găsesc nici măcar o chitanţă pe spatele căreia să scriu.

Nu ştiu de ce mă agit aşa. O idee îmi zumzăie prin creier, însă nu pot spune despre ce-i vorba până n-o aştern pe hârtie. Mulţi oameni, printre care şi mulţi scriitori, preferă să cugete îndelung asupra lucrurilor înainte de-a le nota, dar eu sunt exact pe dos. Ca să înţeleg gândurile care mi se învălmăşesc în minte, trebuie să le văd mai întâi sub formă de litere. Ştiu că am o idee în clipa asta, însă trebuie să pun stiloul pe hârtie ca să aflu care. Iar pentru asta am nevoie de hârtie.

Arunc o privire în stânga mea, apoi în dreapta. Femeia de lângă mine nu pare să mă poată ajuta. Are o groază de flecuşteţe prin sacoşe, dar mă îndoiesc că e şi vreun carnet printre ele. Acum, că m-am uitat atent la ea, îmi dau seama cât de tânără e de fapt. Arată de vreo douăzeci şi cinci de ani. Grăsimea o face să pară, la prima vedere, cu zece sau cincisprezece ani mai bătrână. E îmbrăcată cu o rochie bleu cu mâneci-clopot şi fustă cu volane – de parcă ar fi descins direct dintr-un film din anii ’30 şi s-ar fi urcat pe un vaporaş cu aburi din Istanbul. Părul, castaniu ondulat, îi e lung până la umeri şi proaspăt pieptănat. O pereche de cercei de aur îi atârnă la urechi. Unghiile de la picioare, care se văd prin pantofii decupaţi în faţă, îi sunt date cu ojă roşu aprins. Deşi nasturii rochiei stau să plesnească, nu pare s-o deranjeze. Şi-a acceptat generozitatea sânilor ca pe o binecuvântare şi îi etalează ca pe-o favoare făcută întregii umanităţi, fără discriminare. Fiind mândră că e femeie, şi cu atât mai feminină în mândria ei, răspândeşte o feminitate puternică, îndrăzneaţă, magnetică.

Aşa cum mi se întâmplă întotdeauna în preajma femeilor care radiază o asemenea feminitate, mă simt ca o impostoare, ca o imitaţie jalnică a genului meu. Pentru ea, feminitatea e absolut firească, întocmai ca un căscat sau un strănut, şi la fel de lipsită de efort. Pentru mine, feminitatea e un lucru pe care trebuie să-l observ şi să-l studiez, să-l învăţ şi să-l imit, şi nici aşa nu izbutesc să-l înţeleg vreodată pe