Dacă femeia de lângă mine ar fi pisică, ar sta tolănită într-un coş superb, lângă un şemineu, cu ochii îngustaţi ca două fante sau ghemuită în poala stăpânei, torcând de plăcere, dând din coadă într-un ritm doar al ei. Dacă aş fi pisică, eu aş sta cât e ziua de lungă pe pervazul ferestrei, privind cum trec maşinile şi oamenii, şi cu primul prilej aş zbughi-o din casă în lumea sălbatică de-afară.

De partea cealaltă a femeii, stă un băiat de vreo opt ani, iar lângă el, unul mai mic, care seamănă izbitor cu fratele lui. Amândoi sunt îmbrăcaţi cu blugi şi tricouri marinăreşti identice. Strâng în mâini jucării identice. Nişte luptători de comando din plastic verde închis, musculoşi şi complet echipaţi, care ţin într-o mână o grenadă cu cuiul gata să fie tras şi în cealaltă un kalaşnikov. Amândoi mestecă nişte cocoloaşe de gumă mari cât o nucă, făcând balon după balon. De fiecare dată când unul se sparge, tresar – de parcă ar fi împuşcat pe cineva cu luptătorii lor de comando din plastic. Încă un duşman eliminat de pe vaporaşul cu aburi.

Poate că jucăriile lor se lansează în atacuri, însă băieţii sunt introvertiţi. Nici măcar nu înalţă capetele să-şi privească mama. Au mare grijă ca ochii să nu li se întâlnească. Bănuiesc că nu-i uşor pentru nişte băieţi de vârsta lor să aibă o mamă atât de atrăgătoare.

Convinsă că nici băieţii, nici mama lor nu mă pot ajuta să găsesc o bucată de hârtie, mă întorc spre bărbatul din stânga. Poartă ochelari cu rame metalice, afişează o expresie serioasă şi, cu toate că nu poate avea mai mult de patruzeci de ani, cheleşte deja în creştetul capului. Limbajul trupului său pare să ţipe: „SUNT COMIS-VOIAJOR”. Ţine în mâini o geantă de piele, în care sunt sigură că trebuie să fie şi nişte hârtie. Când îl întreb, îmi oferă amabil câteva foi, care poartă fiecare antetul SHOOTING STAR MARKETING LTD.

După ce-i mulţumesc, mă apuc de scris, privind cum se usucă cerneala pe măsură ce înaintez. Literele se revarsă parcă de la sine: MANIFESTUL FETEI SINGURE.

Mă uit uluită la foaie. Deci asta aveam în minte.

Femeia de lângă mine se trage mai aproape, întinzând capul către hârtia de pe genunchii mei. Pe vaporaşele cu aburi din Istanbul te obişnuieşti cu oamenii care-ţi citesc ziarul peste umăr, însă femeia asta îmi citeşte pe faţă notiţele. Deşi primul meu impuls e să acopăr ce-am scris, mă resemnez curând cu inutilitatea încercării de-a căuta intimitate într-un spaţiu atât de strâmt şi înghesuit şi o las să citească.

1. Să spui că singurătatea îi este rezervată doar lui Dumnezeu cel Atotputernic şi să te-aştepţi ca toată lumea să formeze perechi pe viaţă este una dintre cele mai mari iluzii născocite de Om. Doar pentru că ne-am îmbarcat câte doi în Arca lui Noe nu înseamnă că trebuie să ne încheiem călătoria împreună.

Eu scriu şi femeia citeşte. La un moment dat se apleacă atât de tare peste umărul meu drept, încât părul ei îmi atinge faţa. Simt în nări mirosul şamponului ei, puternic şi fructat. Pare să-mi descifreze cu greutate notiţele şi, cunoscându-mi scrisul, n-o condamn. Mă strădui să scriu mai clar.

2. Cum se face că, în societăţile tradiţionale, oamenii care îşi dedicau viaţa credinţei şi jurau să nu se căsătorească niciodată  erau veneraţi de toată lumea, iar în cultura actuală să fii „fată bătrână” e aproape o ruşine, o condiţie vrednică de milă?

3. Cum se face că, deşi într-o căsătorie e nevoie de un bărbat şi o femeie, iar celibatul e o condiţie aplicabilă în aceeaşi măsură ambelor sexe, termenul de „fată bătrână” are alte conotaţii – mai negative – decât cel de „burlac”?

Vecina mea scoate din geantă o pungă de alune şi fructe uscate, o împarte cu fiii ei şi îşi întoarce atenţia la notiţele mele, ronţăind în timp ce citeşte. Printre alune sărate, boabe aurii de năut prăjit şi seminţe de dovleac, eu scriu şi ea citeşte, fericită că are cu ce să se-amuze.

4. Femeilor care au fost „lăsate deoparte” ar trebui să li se redea demnitatea şi să fie aplaudate pentru că au curajul să trăiască fără un bărbat care să le ocrotească.

5. Cei care folosesc expresia „fiecare pasăre îşi face cuibul ei” nu o înţeleg. E adevărat că păsările îşi fac cuiburi, însă în fiecare nou sezon de împerechere abandonează casa pe care şi-au construit-o pentru a ridica una nouă undeva. Nicio pasăre nu rămâne în acelaşi loc întreaga viaţă.

Observ că femeia tremură uşor. Părul de pe braţe i se ridică, de parcă n-ar fi destul de cald afară.

6. Schimbarea şi nestatornicia sunt alfabetul vieţii. Făgăduiala de-a rămâne împreună „până când moartea ne va despărţi” e o fantezie care contrazice însăşi esenţa vieţii. Pe deasupra, nu murim doar o singură dată. E bine să ne amintim că oamenii mor de multe ori înainte de moartea fizică.

7. Prin urmare, nu poţi făgădui decât să iubeşti în clipa asta şi nimic mai mult.

8. Dacă trebuie să fac din căsătorie o metaforă, pot pretinde că literatura este soţul meu şi cărţile, copiii mei. Singura cale de-a mă căsători este fie să divorţez de literatură, fie să-mi iau un al doilea soţ.

9. Fiindcă nici nu poate fi vorba să divorţez de literatură şi fiindcă nu există vreun bărbat pe lume care ar accepta să fie „soţul numărul doi”, după toate aparenţele, am să fiu singură toată viaţa.

10. Bucata asta de hârtie e manifestul meu.

Mă las pe spătarul scaunului şi aştept ca femeia să termine de citit. A rămas în urmă, desluşind cuvintele silabă cu silabă şi mişcându-şi buzele ca o şcolăriţă care abia a învăţat alfabetul. Briza blândă ce mătură puntea poartă mirosul mării spre noi şi simt gust de sare pe limbă. După câteva clipe, femeia se lasă pe spate şi scoate un oftat, unul grozav de zgomotos.

Nu