pot să nu fiu curioasă. Ce-a vrut să spună cu asta? A fost de acord cu mine? Era un oftat care însemna: „Ai mare dreptate, soro, însă aşa e lumea şi aşa va fi mereu”? Sau a vrut mai degrabă să spună: „Scrii numai prostii, drăguţă, viaţa adevărată e cu totul altfel”? Am senzaţia că a doua variantă.

Dintr-odată mă cuprinde o dorinţă grozavă s-o descos. Femeia asta e pentru mine „Cealaltă”. E genul de femeie care şi-a dedicat bucuroasă viaţa căminului, soţului şi fiilor ei. Din tinereţe şi-a canalizat energia asupra găsirii soţului ideal şi întemeierii unei familii, a devenit mamă înainte să-şi ia adio de la adolescenţă, din cauza asta s-a îngrăşat, a îmbătrânit înainte de vreme, şi-a lăsat dorinţele să se preschimbe în regrete şi să se acrească pe dinăuntru. Femeia asta, cu visurile ei puse la păstrare, statutul social confortabil şi aspiraţiile ei apuse, e antiteza mea. Sau aşa îmi place să cred.

„Pentru o femeie, orice femeie, calea cea dreaptă către creaţie trece prin uter, nu prin creier.”{1} Aşa credeau unii dintre romancierii de primă mână din ţara mea. Au revendicat scrisul ca domeniu doar al lor, o îndeletnicire inerent masculină. Romanul era o construcţie extrem de raţională, o lucrare cerebrală care necesita o proiectare riguroasă, iar femeile – prin definiţie fiinţe emotive – nu aveau cum să ajungă bune romanciere. Aceşti scriitori faimoşi se vedeau pe ei înşişi ca pe nişte „romancieri-taţi” şi pe cititorii lor ca pe nişte fii ce aveau nevoie de îndrumare. Moştenirea lăsată de ei îmi dă de înţeles că, pentru a supravieţui şi a excela în domeniul literaturii, s-ar putea să fiu silită la rândul meu să fac o alegere între uter şi creier. Dacă se va ajunge vreodată la asta, n-am nicio îndoială ce voi alege.

Vaporaşul cu aburi se apropie de ţărm. Neştiind ce gândesc, femeia de lângă mine sare în picioare. Adună sacoşele, bagă năutul în pungă, strânge kalaşnikovurile, vâră picioarele înapoi în pantofi… E gata în mai puţin de treizeci de secunde. Făcându-şi loc prin mulţime, cu băieţii alături, se îndreaptă spre ieşire, departe de mine.

Abia atunci, abia când femeia se ridică, observ un lucru pe care ar fi trebuit să-l remarc înainte. Nu e deloc grasă. Nici măcar plinuţă. E doar gravidă în ultimele luni, atâta tot. Pântecele ei pare atât de uriaş, că ar putea aştepta gemeni sau tripleţi.

Din cine ştie ce motiv necunoscut, acest detaliu insignifiant mă captivează. Dar nu-i vreme de stat pe gânduri. Vaporaşul cu aburi a ajuns la docuri. Toată lumea sare grăbită în picioare, înghesuindu-se spre ieşire. În toiul agitaţiei, mă pomenesc ochi în ochi cu bărbatul de lângă mine.

— Mulţumesc pentru hârtie… spun.

— Cu mare plăcere, îmi răspunde. Sunt bucuros dacă v-am ajutat.

— O, m-aţi ajutat mult, îl asigur. Doar de curiozitate, ce e Shooting Star Marketing?

— Suntem o companie nouă, specializată în produse pentru mame şi nou-născuţi, îmi răspunde. Pompe de sân electronice, încălzitoare de biberoane şi alte lucruri din astea…

Zâmbetul bărbatului înfloreşte într-un rânjet. Sau poate doar mi se pare mie. Dintr-odată, am senzaţia că undeva în cerul acela albastru şi senin, pe care soarele a început deja să coboare, îngerii mă arată cu degetele lor albe ca laptele, râzându-şi de mine. E o ironie, dacă stau bine să mă gândesc, în a scrie un manifest al fetei singure pe hârtia cu antet a unei firme care vinde produse pentru proaspete mămici.

Observând ironia, însă neştiind cum să reacţionez, stau locului stupefiată. O voce lăuntrică îmi spune: „Nu există coincidenţe în univers, doar semne. Poţi să vezi semnele?”.

Alung vocea şi-mi bag manifestul în buzunar, nemaifiind deja pe deplin convinsă de credibilitatea lui. Cam în starea asta debarc de pe vaporaşul cu aburi Gypsy.

 

Era un semn pe care nu-l vedeam? Scrisesem manifestul fetei singure fără vreun motiv anume. Totodată, o văzusem pe femeia de lângă mine ca pe „Cealaltă”. Ea era „soţia-mamă-menajeră”, ceva ce eu n-o să-mi permit să devin niciodată. Gândind că eram nu doar altfel, ci şi mult mai bună decât ea, am jurat să fiu Domnişoara Bătrână Scriitoare. Dar în tot acest timp, nu-mi dădeam seama că deasupra manifestului meu strălucea numele unei firme aflate în slujba proaspetelor mămici. Universul îşi bătea joc de aroganţa mea.

Trebuie să fi existat semne, nu doar unul, ci multe, pentru că la câteva luni după ce-am scris manifestul ăsta, m-am îndrăgostit până peste cap. M-am căsătorit chiar. Oricât mă obişnuisem cu gândul că aveam să cobor singură de pe Arca lui Noe, am înţeles curând cât de frumos e să fii parte dintr-un cuplu. Doi ani mai târziu am născut primul meu copil. De-a lungul gravidităţii, mi-am amintit adesea cât o dispreţuisem pe femeia de pe vaporaşul cu aburi şi m-am simţit cuprinsă de regret, un regret muşcător.

Trebuie să fi existat şi alte semne, nu doar unul, ci multe, pentru că la câteva săptămâni după ce-am născut – când a devenit clar că nu aveam suficient lapte şi că trebuia crescută cantitatea – am sunat la un număr pe care ni-l dăduseră prietenii şi am închiriat o pompă de sân electronică. Atunci când aparatul ne-a fost livrat acasă, am observat un logo familiar pe pachet: SHOOTING STAR MARKETING.

Cine ştie, poate chiar domnul de pe vaporaşul cu aburi ne-a adus pachetul acasă… Cine ştie, poate că femeia aceea, care nu mai era grasă acum, cu rochia bleu şi cu fiii ei, cu luptătorii de comando din plastic, năutul prăjit şi gemenii sau tripleţii ei nou-născuţi, se afla şi ea pe undeva pe-acolo, ascunzându-se după un tufiş şi râzând de schimbarea din viaţa mea, de această neaşteptată întorsătură a sorţii.

 

La început a fost ceaiul…

La câteva săptămâni după incidentul de pe vaporaşul cu aburi şi cu mult înainte de a-mi trece prin cap să mă căsătoresc, iau ceaiul cu o romancieră. Nici nu bănuiesc că această întâlnire mă va îndemna să mă gândesc mai bine la alegerea între a concepe copii şi a concepe cărţi.

„Mi-ar plăcea să te cunosc, domnişoară Shafak. De ce nu treci pe la mine să luăm ceaiul împreună?”,