îmi spusese cu câteva zile înainte la telefon, după care adăugase cu un râs vesel: „Ceaiul e, bineînţeles, doar un pretext. De fapt vreau să stăm de vorbă. Treci pe la mine şi vom sta cu siguranţă de vorbă”. În vârstă de optzeci şi unu de ani şi la fel de pasionată de scris ca în tinereţe, Adalet Ağaoğlu este una dintre cele mai însemnate voci literare ale generaţiei sale.

Deşi îmi dăduse îndrumări amănunţite cum să ajung acasă la ea, în seara întâlnirii mi-a trebuit ceva timp să găsesc adresa. La fel ca mai toate cartierele din Istanbul, şi acesta are un labirint de străduţe care şerpuiesc în sus şi-n jos, cotesc şi se prefac în străzi noi, cu alte nume. Când am găsit în sfârşit adresa, mai aveam zece minute până la întâlnire, aşa că m-am plimbat puţin prin preajmă. La colţul străzii e o tarabă cu flori improvizată, lângă care stau turceşte două ţigănci cu şalvari în culori ţipătoare, zăngănindu-şi brăţările de aur de la încheieturi şi pufăind din ţigări. Le admir, nu doar pentru rotocoalele perfecte de fum pe care le scot, ci şi pentru totala lor nepăsare pentru delimitările sociale. Sunt genul de femei care pot să fumeze ţigări pe stradă într-o cultură în care spaţiul public şi dreptul de-a fuma în aer liber le aparţin bărbaţilor.

Cinci minute mai târziu, cu un buchet de crini galbeni în mână şi o mare curiozitate în inimă, sun la uşă. Aşteptând să mi se deschidă, nici nu bănuiesc că întâlnirea asta o să aibă vaste urmări asupra vieţii mele, declanşând înăuntrul meu o serie de reflecţii despre ce înseamnă să fii femeie, mamă şi scriitoare.

Doamna Ağaoğlu îmi deschide. Pielea îi e puţin palidă, zâmbetul prudent şi părul tuns scurt, ca al femeilor care nu vor să piardă prea mult timp cu aranjatul coafurii.

— Iată-te! Intră, spune cu o voce debordând de energie.

O urmez în livingul spaţios. E o încăpere mare, strălucind de curăţenie şi decorată cu mult gust. Fiecare obiect pare să-şi fi găsit locul într-o armonie fără cusur. Deşi suntem încă în toiul verii, e o zi vijelioasă, odiosul vânt nordic poyraz din Istanbul izbindu-se în geamuri şi strecurându-se prin crăpăturile uşilor. Dar casa ei e liniştită şi înăuntru se simte mirosul multor ani de ordine şi tihnă.

Mă aşez pe cel mai apropiat fotoliu. Dar, de îndată ce mă las pe spate, îmi dau seama că se întâmplă să fie cel mai înalt scaun din încăpere şi că ar putea fi nepoliticos din partea mea să mă aşez acolo. Sar în picioare şi încerc sofaua din faţa lui. E aşa de moale, că aproape mă scufund cu totul în ea. Simţind că n-o să stau comod nici acolo, mă mut pe scaunul de-alături, lucru pe care îl regret îndată, căci cine ar vrea să stea pe un scaun tare când are o sofa confortabilă la dispoziţie?

În tot acest timp, doamna Ağaoğlu, cu mâinile împreunate în poală, şade dreaptă şi liniştită, urmărindu-mi fiecare mişcare din spatele ochelarilor, cu un amuzament pe care nu simte nevoia să şi-l ascundă. Dacă n-ar fi expresia de pe chipul ei, aş putea să-mi schimb iar locul, însă îmi ţin respiraţia şi reuşesc să rămân nemişcată.

— Iată că ne întâlnim în sfârşit, spune ea. Scriitoarele nu prea se înnebunesc unele după altele, dar voiam să te cunosc personal.

Neştiind ce să răspund, zâmbesc stânjenită şi încerc un început ceva mai puţin belicos.

— E aşa de linişte aici.

— Slavă Domnului, exclamă doamna Ağaoğlu. E greu să recunoşti asta într-un oraş atât de zgomotos ca Istanbulul, însă până şi cel mai mic sunet mă deranjează când scriu literatură. Mi se pare esenţial să fie o linişte şi o pace desăvârşite când lucrez.

Tace o clipă, măsurându-mă cu un viu interes, apoi continuă:

— Dar înţeleg că tu nu eşti aşa. Tocmai ţi-am citit interviul zilele trecute. Tu pari să scrii din mers, bucurându-te de dezordine şi mişcare. Găsesc lucrul ăsta cu-adevărat…

— Ciudat? propun.

Îşi arcuieşte dezaprobator sprâncenele subţiri, căutând cuvântul potrivit.

— De neînţeles? încerc iar.

— Bizar, spune ea în cele din urmă. Îl găsesc cu-adevărat bizar.

Dau uşor din cap. Cum aş putea să-i explic că ordinea şi liniştea pe care ea le preţuieşte atâta mie îmi dau fiori? Să trăieşti decenii întregi în aceeaşi casă, să cunoşti feţele tuturor vânzătorilor şi vecinilor din zonă, să prinzi rădăcini pe aceeaşi stradă, în acelaşi cartier, în acelaşi oraş – aşa ceva mi se pare o chestie cumplită. Pentru mine, statornicia şi stabilitatea sunt ca nişte cuvinte în rusă ori chineză. Deşi ştiu că sunt nişte limbi minunate, cu istorii vaste, nu le vorbesc.

Tăcerea e cea mai rea. De câte ori se lasă un nor gros de tăcere, vocile gălăgioase dinăuntrul meu se aud mult mai distinct, ridicându-se una câte una la suprafaţă. Îmi place să cred că le cunosc pe toate femeile din acest harem interior al meu, dar poate pe unele nu le-am întâlnit niciodată. Împreună alcătuiesc un cor care nu ştie cum să coboare tonul. Le numesc Corul Vocilor Discordante.

E un cor bizar, dacă stau să mă gândesc bine. Nu numai că vocile cântă toate fals, dar niciuna nu cunoaşte notele. De fapt, nu există pic de muzică în ce fac ele. Vorbesc toate în acelaşi timp, una mai tare decât alta, fără să asculte vreodată ce se spune. Îmi stârnesc teama de propria diversitate, de fragmentarea dinăuntrul meu. Tocmai de aceea nu-mi place liniştea. O găsesc chiar neplăcută, neliniştitoare. Când lucrez acasă ori într-o cameră de hotel, am grijă să deschid radioul, televizorul sau CD playerul, uneori chiar pe toate trei odată. Obişnuită să scriu în aeroporturi febrile, în cafenele ticsite sau în restaurante gălăgioase, mă simt în vervă când sunt înconjurată de o larmă bogată.

Brusc, îmi trece prin minte că poate de aceea, spre deosebire de toţi prietenii mei, nu mă enervează niciodată şoferii care coboară geamurile şi îneacă în muzică pop cele şapte coline ale Istanbulului. Cred că magandalar{2} ăştia sunt la fel de speriaţi de linişte ca mine. Şi lor le e teamă să rămână singuri cu vocile lor.

Întocmai ca fanfaronii