ăştia, şi eu deschid ferestrele când mă aşez să lucrez la un roman. Sigur, intenţia mea nu e să invadez lumea de-afară cu muzica mea. Ci să las muzica lumii de-afară să-mi invadeze spaţiul interior. Ţipetele pescăruşilor, claxoanele maşinilor, sirena vreunei ambulanţe, certurile cuplului care locuieşte deasupra, larma copiilor care joacă fotbal peste stradă, zornăitul pieselor de table de prin cafenele, strigătele vânzătorilor stradali şi muzica punk şi postpunk care se deapănă la CD playerul meu… Doar în acest vacarm e acoperită pentru scurt timp orgia dinăuntrul meu. Doar atunci pot scrie în tihnă.

— Ai vrea să vezi biroul la care mi-am scris majoritatea cărţilor? întreabă pe neaşteptate doamna Ağaoğlu.

— Sigur, mi-ar plăcea mult.

E un birou din mahon elegant, ticsit de manuscrise şi cărţi aranjate ordonat, garnisit cu amintiri meticulos alese. O splendidă lampă veche împrăştie o lumină blândă, gălbuie. Îmi spune că nu lasă pe nimeni să-i facă curăţenie pe birou, fiindcă vrea să fie sigură că fiecare obiect de pe el rămâne la locul lui. Mă întreb o clipă dacă această restricţie se aplică întregii încăperi, pentru că sunt multe obiecte şi fotografii risipite pe rafturile bibliotecii, pe măsuţele de cafea şi pe gheridoane.

Pasiunea de colecţionar pentru obiecte, fiecare încărcat de semnificaţii şi memorie, mi s-a părut întotdeauna uimitoare.

Relaţia mea cu obiectele se bazează pe o serie de infidelităţi succesive. Le cumpăr, le îndrăgesc, le abandonez. M-am obişnuit, încă din copilărie, să împachetez şi să reîmpachetez cutii. Când schimbi cartierele, oraşele, continentele, nu poţi să iei cu tine decât o anumită cantitate de obiecte. Restul posesiunilor înveţi să le laşi în urmă.

Născută în Franţa, în 1903, Anaïs Nin a fost o autoare care a avut un impact considerabil nu numai asupra literaturii mondiale, ci şi asupra mişcării feministe din secolul XX. Deşi a fost o scriitoare prolifică, publicând romane, povestiri şi critică literară, doar jurnalele sale – apărute în cea mai mare parte în timpul vieţii – au devenit faimoase în întreaga lume. Criticii au afirmat că cele mai multe, dacă nu chiar toate, dintre personajele ei feminine erau ea însăşi, un comentariu pe care l-a negat cu însufleţire. Unul dintre multele lucruri uimitoare în privinţa ei a fost că, sătulă să se supună regulilor lumii editoriale, a hotărât să-şi publice singură cărţile. A cumpărat o tiparniţă manuală, a învăţat cum s-o manevreze şi s-a apucat de tipărit. Era o muncă de salahor, cum o numea ea, mai ales pentru o femeie care nu cântărea mai mult de cincizeci de kilograme. Mai târziu, vorbind despre această experienţă, spunea că faptul de a-şi tipări singură cărţile – culegând fiecare frază – a învăţat-o, ca scriitoare, să fie mai concisă şi mai puţin vorbăreaţă.

Împrejurările ne ajută să învăţăm cum să ne mulţumim cu mai puţin.

Tot aşa, mutările m-au învăţat cum să supravieţuiesc cu o cantitate minimă de mobilă. Lucrurile pe care le cumpăr într-un oraş le abandonez înainte să mă mut în următorul. E ca şi când, cu fiecare pas pe care îl fac şi fiecare câştig pe care îl obţin, pierd altceva în altă parte. Există totuşi un lucru în bagajul meu de mână pe care am reuşit să-l iau cu mine oriunde m-am dus. Un săculeţ la fel de bătrân ca Marea Moartă, însă la fel de uşor ca o pană şi pentru care nu se cere vamă nicăieri în lume: arta povestitului.

N-am fost în stare să-mi ţin laolaltă nici cele mai preţioase cărţi, stivuite în cutii de carton împrăştiate prin subsolurile rudelor şi prietenilor. Colecţia mea de literatură rusă e în Ankara, în casa mamei; toate cărţile în spaniolă, printre care şi Don Quijote de la Mancha, se odihnesc în garajul unei prietene dintr-o suburbie a Istanbulului; iar toate cele O mie şi una de nopţi mă aşteaptă încă la Colegiul Mount Holyoke, unde am fost cândva bursieră.

Straniu, însă o asemenea dezorganizare mă ajută să-mi consolidez memoria. Când nu poţi să-ţi iei cărţile cu tine, nu-ţi rămâne decât să memorezi cât mai multe poveşti şi pasaje. De aceea am fragmente de dialoguri din Doctor Jivago al lui Pasternak şi poeme din volumul Mathnawi al lui Rumi întipărite în minte. Nu pot căra după mine cărţi atât de groase ori cu atâtea volume, dar pot întotdeauna să recit câteva versuri din Rumi fără să stau prea mult pe gânduri. „Făr-al Iubirii lăuntric giuvaier, bazarul vieţii mele fie năruit piatră cu piatră.”

— Ai un loc de scris asemănător pe care îl consideri sacru? mă întreabă doamna Ağaoğlu.

— Nu, nu chiar, dar am un laptop, îi răspund, ştiind că sună jalnic, însă spunând-o oricum.

Se uită la mine cu nişte ochi miraţi, după care abandonează subiectul.

— Hai să luăm ceaiul, vrei?

Zâmbesc uşurată.

— Sigur, mulţumesc.

Înapoi în living, aşteptând ca gazda mea să se întoarcă, un fapt pe care l-am ştiut întotdeauna, însă cu care nu m-am confruntat niciodată, mi se prezintă făţiş: m-am agăţat mereu, sau poate am vrut să mă agăţ, de fărâme şi bucăţi de existenţă ici şi acolo, fără să am o coerenţă, un centru, o continuitate în viaţă. E un alt fel de-a spune pe scurt: sunt un dezastru.

Îmi dau seama, chiar în acea clipă, că oricât de aşezată ar fi doamna Ağaoğlu, eu sunt rătăcitoare în aceeaşi măsură. Oricât de disciplinată ar fi ea, eu sunt dezordonată în aceeaşi măsură. Oricât de mult aş încerca să mă ataşez de un obiect, un cămin, o adresă sau o relaţie, lipiciul pe care-l folosesc nu e niciodată îndeajuns de puternic, şi totuşi, deşi e ciudat, o asemenea dislocare a fost deopotrivă un blestem şi o binecuvântare.

Peste puţin timp, doamna Ağaoğlu îşi face din nou apariţia cu o tavă ticsită cu ceşti şi farfurii de porţelan. Pe farfuria mea sunt produse de patiserie, biscuiţii săraţi în stânga, fursecurile dulci în dreapta, toate aliniate într-o simetrie perfectă şi în număr egal.

În următoarea jumătate de ceas, îmi spune care era situaţia scriitoarelor în trecut şi, după părerea ei, ce s-a schimbat în ziua de azi. Ascult, savurând conversaţia. N-avem nicio grabă. Nicio întâlnire de onorat sau sarcină de îndeplinit. Vorbim despre artă şi literatură, despre scriitori iviţi şi