Tocmai atunci, din senin, doamna Ağaoğlu mă ia pe nepregătite abordând un nou subiect.

— Cred că, la un moment dat în viaţă, scriitoarele simt nevoia să facă o alegere, spune. Cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat. Am hotărât să nu am copii ca să mă pot dedica scrisului.

Îmi povesteşte, cu o voce calmă, dar fermă, că pentru a reuşi să stea pe picioarele ei ca romancieră şi să scrie liber şi după pofta inimii, a hotărât să nu aibă copii.

— Am fost norocoasă, spune ea, pentru că soţul meu m-a sprijinit în această hotărâre dificilă. N-aş fi putut să fac niciodată lucrul ăsta fără sprijinul lui.

Mi se strânge stomacul. Te rog, nu-mi pune întrebarea, însă o face.

— Dar tu? Ai în vedere să devii mamă?

Manifestul pe care l-am scris pe vaporaşul cu aburi îmi apare în faţa ochilor cu litere de tipar ţipătoare. Ar putea fi momentul potrivit să citez unele părţi din el. Dar înainte să apuc, Corul Vocilor Discordante se pune pe cântat, de parcă ar fi apăsat cineva un buton.

— Şttt, tăceţi, şoptesc în guler. Ţineţi-vă gura, fetelor, pentru numele lui Dumnezeu!

— Ai spus ceva? mă întreabă doamna Ağaoğlu.

— Nu, nu… Adică, da, însă murmuram doar pentru mine… Nimic deosebit… îi răspund, simţind cum roşeaţa îmi năvăleşte în obraji.

— Şi ce murmurai doar pentru tine? întreabă doamna Ağaoğlu, nevrând să mă slăbească deloc.

Înghit în sec atât de zgomotos, încât auzim amândouă cum e împins aerul în jos pe gâtlej. Nu îndrăznesc să spun: „Le dojeneam doar pe cele patru femei dinăuntrul meu. Vezi dumneata, au păreri contradictorii despre maternitate, ca despre toate problemele importante din viaţa mea”.

Nu îndrăznesc să spun: „În adâncul sufletului meu e un harem în miniatură. O ceată de femei care se încaieră într-una din nimic şi se ciorovăiesc, căutând un prilej să se prindă una pe alta pe picior greşit. Sunt nişte creaturi mici-micuţe, nu mai mari decât Degeţica. Au doar vreo 12 centimetri în înălţime şi vreo 300-400 de grame în greutate, aşa de mici sunt. Îmi fac viaţa un calvar, şi totuşi nu ştiu cum să trăiesc fără ele. Pot să iasă la iveală sau să stea liniştite după bunul-plac. Fiecare şi-a revendicat un cotlon al sufletului meu drept reşedinţă. Nu pot să pomenesc nimănui despre ele. Dacă aş face-o, aş fi închisă într-un sanatoriu ca schizofrenică. Dar personalitatea nu e schizofrenică prin definiţie?”.

Nu îndrăznesc să spun: „Fiecare membră a Corului Vocilor Discordante pretinde a fi eu şi prin urmare le vede pe celelalte ca pe nişte rivale. Antipatia lor e atât de profundă, încât, dacă li s-ar da şansa, şi-ar scoate ochii. Sunt surori de carne şi sânge, însă funcţionează după Codul de Legi al Sultanului Fatih{3}. Dacă vreuna din ele s-ar urca pe tron, mi-e teamă că primul lucru pe care l-ar face ar fi să se descotorosească o dată pentru totdeauna de surorile ei”.

Nu îndrăznesc să spun nimic din toate astea. În schimb, arunc în luptă o întrebare, alegând cea mai simplă cale de scăpare:

— Spune-mi, doamnă Ağaoğlu, dacă Shakespeare ar fi avut o soră care ar fi fost o scriitoare foarte talentată sau dacă Fuzuli ar fi avut o soră care s-ar fi nimerit să fie o poetă la fel de înzestrată ca el, ce s-ar fi întâmplat cu acele femei? Ar fi scris cărţi sau ar fi crescut copii? Cred că de fapt mă întreb: le-ar fi putut face pe amândouă?

— E o întrebare pe care mi-am pus-o cu mult timp în urmă… spune ea cu o voce stinsă. Răspunsul la care am ajuns a fost un „nu” ferm. Dar acum, draga mea, e rândul tău să găseşti un răspuns. Crezi că o femeie poate să facă faţă şi maternităţii, şi carierei la fel de bine?

O soră talentată

În eseul O cameră separată, Virginia Woolf susţine că o femeie, orice femeie, n-ar fi avut cum să scrie piesele de teatru ale lui Shakespeare în epoca lui. Pentru a-şi demonstra punctul de vedere, introduce în scenă o femeie imaginară, pe care o prezintă drept sora lui Shakespeare. Îi dă numele de Judith.

Să presupunem pentru o clipă că această Judith era la fel de pasionată de teatru ca Shakespeare şi la fel de înzestrată. Care ar fi fost soarta ei? Şi-ar fi putut dedica viaţa dezvoltării propriului talent, aşa cum a făcut Shakespeare? Nicio şansă, spune Woolf.

Răspunsul este „nu”, pentru că bărbaţilor şi femeilor li se aplică serii de reguli diferite. Judith poate să fie oricât de talentată pofteşte, oricât de pasionată de artă şi literatură pofteşte, însă drumul ei ca scriitoare va fi presărat cu obstacole, mici sau mari. Îi va fi cumplit de greu să găsească loc să se mişte în cuşca „soţiei sociabile, gospodinei meticuloase şi mamei devotate” în care i se cere să intre. Mai mult, împărţită între îndatoririle femeieşti şi rolurile materne, nu va reuşi să găsească timp pentru scris. Întreaga ei zi se va irosi în sarcini gospodăreşti – gătind, călcând, îngrijind copiii, făcând cumpărături, îndeplinindu-şi obligaţiile familiale… şi, pe nesimţite, va deveni o Femeie-Sită, timpul scurgându-se într-una prin găurile din viaţa ei. În rarele clipe când va fi singură, va ceda epuizării şi frustrării. Cum să scrie? Când să scrie?

De la bun început, prilejurile favorabile care se vor ivi în calea lui Shakespeare îi vor fi interzise lui Judith. În această lume unde femeile sunt descurajate să-şi dezvolte individualitatea şi sunt învăţate că rolul lor esenţial în viaţă este să fie soţii şi mame bune, unde femeile se fac auzite doar pe tărâmul culturii orale, însă când vine vorba de cultura scrisă sunt aproape invizibile, scriitoarele încep jocul cu scorul de 0-7.

Să aplicăm acum întrebarea crucială a Virginiei Woolf la Orientul Mijlociu.

Fuzuli era una dintre cele mai ilustre voci ale Orientului, un poet renumit al secolului XVI, venerat astăzi în egală măsură de arabi, perşi şi turci. Să spunem că Fuzuli ar fi avut o soră mai tânără foarte talentată – se prea poate chiar să fi avut – şi că o chema