Această Firuze e o copilă înzestrată, cu o fire curioasă şi o mare aplecare spre învăţătură, clocotind de idei. Are părul cârlionţat, gropiţe în obraji şi mintea plină de întrebări, fiecare dintre ele atrăgând alta nouă. Precum imaginile în oglinzi opuse, ideile ei se înmulţesc la nesfârşit, răspândindu-se în spaţiul nemărginit. Imaginaţia curge din frazele ei precum apa pe arcadele unui apeduct, mereu proaspătă, mereu liberă.

Adoră poveştile, cu cât sunt mai aventuroase şi mai primejdioase, cu atât mai bine. Zi şi noapte deapănă poveşti despre piraţi cărând hârci de om cu rubine încastrate în orbite, covoare vrăjite care zboară peste bazaruri cu mirodenii şi palate de cleştar şi uriaşi verzi cu două capete ce vorbesc într-o limbă străină pentru toate urechile în afară de ale ei. Le spune într-una poveştile astea mamei, bunicii şi mătuşilor ei. Când ele se satură s-o asculte, le istoriseşte oaspeţilor, slugilor şi oricui pune piciorul în casă.

Bătrânii din familie clatină cu toţii din cap şi spun:

— Copilă, ai o închipuire mai adâncă decât oceanele. De unde scoţi toate poveştile astea? Te furişezi până pe piscul Muntelui Kaf în somn şi tragi cu urechea la vorbele zânelor până se crapă de ziuă?

Firuze se întreabă ce fel de loc e Muntele Kaf. Cât i-ar plăcea să meargă acolo şi să-l vadă cu ochii ei. Lumea e plină de minunăţii şi unele colţuri ale pământului îţi amintesc de rai; o ştie nu din experienţă, ci din intuiţie. A citit versetele despre rai din Coran, unde se spune: „Cei care vor stăpâni Grădinile Edenului (…) vor fi împodobiţi cu brăţări de aur şi înveşmântaţi în straie verzi, de mătase şi brocart”{4}. Una dintre distracţiile ei favorite e să închidă ochii şi să se închipuie înveşmântată în mătăsuri fine, cu clopoţei măiestrit lucraţi clinchetindu-i pe glezne când se plimbă pe lângă râuri cu cea mai rece apă, culegând fructe zemoase din pomi, fiecare mai mare ca un ou de struţ.

Visarea e o copilă îmbujorată, la fel de încântătoare ca o naiadă şi la fel de jucăuşă. Dacă încerci s-o prinzi, îţi lunecă din braţe, sprintenă şi mlădioasă, ca un peşte, ca un miraj. Cei care tânjesc după atingerea ei se ostenesc în van.

Realitatea e o cotoroanţă cu păr cărunt precum cerurile prevestitoare de furtună, gură ştirbă şi un chicotit ce-ţi îngheaţă sângele în vine. Nu e urâtă, nu chiar, dar are ceva tulburător, de te codeşti s-o priveşti drept în ochi.

Visarea e tovarăşa nedespărţită a lui Firuze, cea mai bună prietenă a ei. Când se joacă împreună, râzând, glumind şi zburdând încolo şi-ncoace, Realitatea le pândeşte de departe, cu ochii mijiţi, ca două crăpături subţiri.

„Curând”, spune ea, „răzgâiata aia de Visare o s-o şteargă şi eu o să mă lăfăi pe tronul ei. Firuze poate să se mai joace o vreme cu Visarea, curând însă va deveni femeie, iar atunci ea şi scumpa ei tovarăşă de joacă vor trebui s-o apuce fiecare pe drumul ei.”

Într-o dimineaţă, Firuze se trezeşte cu o umezeală ciudată între picioare şi o pată roşie pe cămaşa de noapte. Inima îi stă o clipă în loc. Se teme că s-a tăiat în ceva. Plângând, dă fuga la maică-sa. Dar nici n-apucă să scoată câteva cuvinte, că primeşte o palmă zdravănă.

— Taci, spune maică-sa, duioşia din privirea ei nepotrivindu-se cu asprimea tonului.

— Dar ce se petrece, mamă? întreabă Firuze într-o şoaptă înspăimântată.

— Li se întâmplă tuturor femeilor, răspunde maică-sa. Dar nu sufla o vorbă nimănui, mai ales fraţilor tăi. Uite, ia cârpa asta şi du-te şi te spală.

— Li se întâmplă tuturor femeilor, repetă Firuze cu îndoială.

— Chiar aşa, şi înseamnă că nu mai eşti o copilă. De-acum înainte trebuie să ai grijă cum te porţi. Nu mai poţi să alergi încolo şi-ncoace şi să sari coarda. Nu mai poţi să vorbeşti tare şi să chicoteşti. De-acum eşti femeie.

De când? De ce? Cum de-a trecut de la copilărie la condiţia de femeie? Crezuse mereu că să devii femeie era ca şi cum ai străbate un drum lung, şerpuitor, mărginit de copaci pe fiecare parte, învăţând să înaintezi pas cu pas. De ce nu-i spusese nimeni că era de fapt o trapă pe care calci şi te rostogoleşti înăuntru, fără să ştii măcar că se afla acolo?

Firuze se simte murdară şi vinovată, nu din pricina vreunui lucru pe care l-a făcut, ci din pricina a ceea ce este. Bunica ei îi spune să nu se atingă de Coran până nu i s-a oprit sângerarea şi nu s-a spălat bine. Parcă nici Dumnezeu n-o mai vrea.

Firuze se simte rănită. Culoarea îi piere din obraji, la fel şi zâmbetul din ochi. Fata fără griji al cărei râs răsuna prin casă ca un clinchet de clopoţei îi cedează pe neaşteptate locul unei femei al cărei trup greu o trage în jos. Cu capul adânc plecat, cu chipul înnegurat de gânduri, Firuze se află într-un ţinut străin chiar şi când stă lângă mangal împreună cu Realitatea.

Femeile în vârstă din familie nu-şi iau ochii de la ea, vorbind în şoaptă între ele despre posibili pretendenţi. Peţitoarele vin şi pleacă, ducând cu ele rahat lokum înfăşurat în batiste de mătase. Pe când părinţii se ciorovăiesc pentru preţul miresei, devine şi mai important ca Firuze să fie modestă. Dar oricât de strict ar supraveghea-o, n-o pot împiedica să dea fuga la etaj şi să-şi lipească nasul de ferestrele cu parmaclâc. Stă acolo până când găurile îi lasă pe faţă urme ca de vărsat de vânt, trăgând în nări mirosul ierburilor sălbatice pe care îl aduce briza din văile din depărtare.

Dacă ar putea să iasă din casă şi să găsească o caravană care să o ducă dincolo de porţile Karbalei, spre capetele lumii. Vrea să meargă la şcoală, ca fratele ei Fuzuli, şi să studieze teologia, tafsīr-ul{5} şi alchimia. Dacă ar putea umbla pe străzi cărând cu mândrie sub braţ cărţi şi dicţionare groase cât cărămizile. Dacă părinţii ei ar spune: „Bună treabă, Firuze. Cu voia Domnului, poate devii o mare poetă, ca fratele tău!”.

Firuze are un secret pe