care nu-l dezvăluie nimănui: de ani de zile scrie poezii. La început obişnuia să aştearnă în grabă pe hârtie tot ce-i apăsa inima, fără niciun fel de aşteptări, ca şi când ar fi vorbit singură. Curând şi-a dat seama că era mai mult decât o distracţie. Era o pasiune.

Scrisul pune stăpânire pe ea ca o boală care îi otrăveşte şi îi cotropeşte trupul şi sufletul. Cel mai adesea, inspiraţia îi vine în zori. Se scoală înainte să se crape de ziuă, îşi pune un şal pe umerii slăbuţi şi se-aşterne pe scris. Cei ce aud zgomotele înfundate din odaia ei îşi închipuie că s-a trezit ca să se roage. Nu ştiu că, într-un fel, chiar asta face. Poezia este pentru ea ca o adevărată rugăciune, izvorâtă din adâncurile sufletului ei, închinată unei puteri mult mai mari şi mai înalte. Dacă n-ar exista poezia, crede Firuze, Dumnezeu ar fi prea singur.

Citeşte operele altor poeţi, mai ales pe-ale iranianului Hāfez şi pe-ale turcului Nasimi. Adoră şi poemele fratelui ei, a dat chiar azi peste unul şi l-a ţinut minte pe dată:

 

Totul pe lume-i iubire,

Ştiinţa nu-i decât o bârfă.

 

Cu toate că-i plăcea poemul, n-a putut să nu-i treacă prin minte că numai un bărbat bine educat şi versat în gramatică şi limbă ar putea face o asemenea afirmaţie. Pentru Firuze şi pentru toţi aceia care fuseseră ţinuţi departe de şcoală, ştiinţa era cu siguranţă mai mult decât o bârfă.

Era o sete arzătoare.

 

O ibovnică bătrână, cu pielea mai închisă ca abanosul, are grijă de Firuze din ziua în care s-a născut. Când păşeşte, alunecă prin încăpere tăcută ca mătasea; când vorbeşte, n-o face decât în şoaptă. Într-o dimineaţă, pe când croşetează împreună o cuvertură din dantelă, Firuze se întoarce către doica ei şi spune:

— Vreau să merg la madrassa{6} şi să fiu o poetă faimoasă.

— Zău? chicoteşte doica şi sânii ei generoşi se zguduie.

— De ce râzi? întreabă Firuze cu un aer jignit.

— Lasă-mă să-ţi spun mai întâi o poveste, răspunde doica, devenind din nou serioasă.

Şi iată povestea pe care i-a spus-o: Într-o zi, Nastratin Hogea lucra pe un petic de grădină cu lubeniţe, când s-a oprit să se odihnească şi s-a aşezat sub un nuc. Ridicând privirea, a murmurat în barbă: „Doamne Atotputernice, nu înţeleg căile Tale. Pentru ce-ai făcut lubeniţele astea uriaşe să crească pe cele mai subţiri tulpini şi ai pus nucile mărunţele pe ramurile alea groase? N-ar fi fost mai bine invers?”.

Chiar când a terminat de vorbit, s-a stârnit un vânt puternic şi o nucă s-a desprins din copac, căzându-i drept în cap.

„Au!”, a ţipat Nastratin Hogea de durere. Frecându-şi creştetul dureros, şi-a înţeles greşeala. „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul, şi limba mea cea proastă”, a zis. „Acum înţeleg de ce n-ai pus lubeniţele în copac. Dac-ai fi înlocuit nucile cu lubeniţe, n-aş mai fi în viaţă acum. Lasă totul la locul lui, Te rog. Tu ştii cum e cel mai bine!”.

Firuze ascultă, abia respirând.

— Ce legătură are cu mine?

— Copilă nesăbuită, nu vezi? întreabă doica. Cine-a mai auzit de vreo femeie-poet? Trebuie să fie o pricină pentru care Dumnezeu a făcut totul aşa cum e şi am face bine s-o respectăm, dacă nu vrem să ne plouă cu lubeniţe în cap.

În după-amiaza aceea, Firuze se plimbă prin grădina din spatele casei. Trece pe lângă havuz şi se duce glonţ la poiata din colţ. Deschizând uşiţa de lemn, se bagă înăuntru, trăgând în nări mirosul înţepător de pământ, praf şi găinaţ. Nici cocoşul, nici găinile n-o bagă în seamă. Locul acesta, cu duhoarea lui puternică şi locuitorii săi gălăgioşi, e singurul în care poate să respire.

Sub castroanele cu mâncare, într-o cutie căptuşită cu catifea, îşi ţine poemele. Scuturând praful de pe ea, înhaţă cutia şi se duce să-şi vadă fratele.

— Hei, surioară, ce faci? spune Fuzuli, mirat s-o vadă stând lângă uşă.

Ea îi întinde poemele, cu un zâmbet încordat ca o coardă de ūd{7}.

— Vrei să le citeşti?

Se-nvoieşte. Timpul încetineşte şi începe să curgă altfel, ca un somnambul. După aproape o eternitate, Fuzuli înalţă capul, având în ochi o sclipire nouă, care nu era acolo mai devreme.

— De unde ai poemele astea? întreabă el.

Firuze întoarce repede privirea. Nu îndrăzneşte să spună adevărul. Pe deasupra, vrea să ştie dacă poemele ei sunt bune de ceva. Are într-adevăr talent?

— De la o vecină care-a venit în vizită zilele trecute. Sunt ale fiului ei, răspunde. Te-a implorat să arunci o privire peste ele şi să-i spui cinstit dacă fiul ei are vreun strop de talent.

O umbră trece peste chipul lui Fuzuli, de parcă ar fi bănuitor, însă când vorbeşte, glasul îi e calm şi liniştitor.

— Spune-i vecinei că fiul ei ar trebui să vină să mă vadă. Tânărul e foarte înzestrat, zice el, mângâindu-şi barba lungă şi castanie.

Firuze nu-şi mai încape în piele de bucurie. Se gândeşte să-i spună fratelui ei adevărul când se iveşte prilejul. Dacă-l poate convinge pe fratele ei, poate să-i convingă pe toţi din familie. Atunci vor înţelege ce mult înseamnă cuvintele pentru ea. Să crezi în poezie înseamnă să crezi în iubire. Să crezi în poezie înseamnă să crezi în Dumnezeu. Cum poate oare cineva să refuze aşa ceva?

Dar prilejul pe care-l aşteaptă nu se iveşte niciodată. Doar la câteva săptămâni după discuţia asta, Firuze e măritată cu un slujbaş cu optsprezece ani mai bătrân decât ea.

 

Cu tobe şi tamburine, îi cântă în noaptea pictării cu henna. Mai întâi, femeile dansează şi râd de bucurie, apoi veselia le piere de pe chipurile sărate de lacrimi. În zilele de nuntă, la petrecerile femeilor, şi numai atunci şi acolo, fericirea şi întristarea devin două nume diferite pentru acelaşi lucru.

 

Mai ieri era o copilă / înotând într-o mare de cuvinte /

sângerând poezie

O pată i-a crescut pe cămaşa de noapte / întunecată şi

tainică

Într-o clipită / cât o bătaie de inimă / a devenit femeie

Numele ei un fruct oprit…

 

Datorită legăturilor soţului ei, se hotărăşte ca perechea să se stabilească în Istanbul. Firuze este smulsă din casa, familia şi copilăria ei. Părăsindu-şi căminul, nu mai face nicio vizită la poiată. Nu-i mai pasă. Ascunse într-o