Câteva luni mai târziu, la Istanbul, Firuze stă într-un konak de lângă Bosfor, privind apele de un violaceu închis. Icneşte, dar reuşeşte să nu vomite de data asta, gravidă fiind în a şaptea săptămână. Speră să fie un fiu care să ducă mai departe numele soţului ei peste generaţii, până la capetele pământului. Uneori rosteşte poezii, însă nu le mai aşterne pe hârtie. Cuvintele şoptite se risipesc în vânt precum crâmpeiele unui vis sfărâmat pe care l-a avut odată, dar pe care nu şi-l mai poate aduce aminte.

Cine ştie câte femei ca Firuze a numărat istoria Orientului Mijlociu? Femei care ar fi putut deveni poete sau romanciere, dar nu li s-a dat voie… Femei care-şi ascundeau capodoperele în poieţi sau lăzi de zestre, unde le mânca putregaiul. Mulţi ani mai târziu, pe când depanau poveşti pentru nepoate, una s-ar fi putut să spună:

— Cândva scriam poezii. Ştiai?

— Ce-i aia?

— Poezia? E un loc vrăjit, dincolo de Muntele Kaf.

— Pot să merg acolo? Pot?

— Da, draga mea, poţi să mergi, dar nu poţi să rămâi. Nu ai voie să faci decât o scurtă vizită.

Ar fi spus-o în şoaptă, de parcă şi asta ar fi făcut parte din poveste.

Poate întrebarea care trebuie pusă nu este: de ce n-au existat mai multe poete şi romanciere în trecut? Adevărata întrebare este: cum de-au reuşit o mână de femei să răzbească în lumea literară în ciuda tuturor piedicilor?

Când vine vorba să le dea şanse egale unor femei ca Firuze, lumea n-a progresat aşa de mult. Chiar şi astăzi, susţine Virginia Woolf, „când cineva citeşte… despre o femeie posedată de diavol, despre o femeie-vraci care vinde ierburi de leac sau chiar şi despre un om cu totul deosebit care a avut o mamă, atunci cred că suntem pe urmele unei romanciere pierdute, unei poete reprimate, unei Jane Austen mute şi obscure, unei Emily Brontë care şi-a risipit minţile prin mlaştini sau s-a schimonosit pe drumuri, înnebunită de chinurile la care o supunea darul ei”.

Chiar şi astăzi o regulă rămâne în picioare: bărbaţii care scriu sunt consideraţi în primul rând „scriitori” şi abia apoi „bărbaţi”. Pe când femeile care scriu sunt în primul rând „femei” şi abia apoi „scriitoare”.

Încă o ceaşcă de ceai

— Te simţi bine? întreabă doamna Ağaoğlu. Pari căzută pe gânduri.

— A, da? zâmbesc vinovată.

Îmi aruncă o privire plină de subînţeles peste masă, apoi îmi oferă încă o ceaşcă de ceai, zicând:

— A fi mamă şi scriitoare nu sunt probabil două lucruri care se bat cap în cap, nu neapărat. Însă nu sunt nici prietene la cataramă.

Mintea îmi lucrează ca un computer care a luat-o razna. Nume şi imagini sar de colo-colo pe ecran, incoerente şi disparate. Mă gândesc la scriitoare care sunt şi mame: Nadine Gordimer, Margaret Atwood, Annie Proulx, Anita Desai, Jhumpa Lahiri, Naomi Shihab Nye, Anne Lamott, Mary Gordon, Anne Rice, legendara Cristina di Belgioioso… Un număr considerabil au unul sau doi copii. Dar sunt şi altele, ca Ursula K. Le Guin, care au chiar trei sau mai mulţi.

Însă, totodată, sunt şi multe poete şi scriitoare care n-au avut copii, din motive personale. Emily Dickinson, Virginia Woolf, Emily Brontë, Dorothy Parker, Lillian Hellman, Ayn Rand, Gertrude Stein, Patricia Highsmith, Jeanette Winterson, Amy Tan, Sandra Cisneros, Elizabeth Gilbert…

Apoi mai sunt scriitoare care au ales şi să nască, şi să adopte copii. Dintre acestea, cea mai uimitoare e o femeie care a fost nu numai o scriitoare prolifică, ci şi o susţinătoare a egalităţii rasiale şi sexuale, o femeie cu suflet mare, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, Pearl S. Buck.

Observând că sistemul de adopţii american discrimina copiii asiatici şi afro-americani în favoarea celor albi, la începutul anilor ’50, Buck a hotărât să lupte împotriva sa şi să-i ajute pe cei lipsiţi de putere. După o luptă îndelungată, a înfiinţat Welcome House – primul centru internaţional de adopţii interrasiale – şi a schimbat vieţile a mii de copii. În tot acest timp, nu a renunţat niciodată la literatură şi nici nu şi-a încetinit ritmul de scris. Chiar dimpotrivă, maternitatea şi activismul par să-i fi impulsionat cariera literară.

Pe urmă, mai sunt scriitoarele care poate şi-ar fi dorit copii, însă soţii lor nu, aşa că nu şi-au mai dorit nici ele. Mulţi cred că aşa s-a întâmplat şi cu renumita scriitoare britanică Iris Murdoch. S-a afirmat adesea că soţul ei, John Bayley, n-a vrut niciodată copii, iar ea s-a conformat. O biografie publicată după moartea lui Murdoch a scos în evidenţă această latură mai puţin cunoscută a relaţiei lor, stârnind multă vâlvă.

Mă strădui să găsesc o formulă, o formulă de aur, care să poată fi aplicată celor mai multe scriitoare, dacă nu tuturor, însă mi-e evident că nu există.

J.K. Rowling a început să scrie seria Harry Potter după naşterea fiului ei şi i-a dedicat cărţile următoare fiicei ei nou-născute. Condiţia de mamă o inspiră, pretinde ea. Lumea îşi închipuie că o mamă care scrie despre magie trebuie să le spună copiilor ei poveşti fantastice când îi duce la culcare, însă J.K. Rowling susţine că nu crede în magie, doar în religie. Nu ştiu dacă totul merge ca uns în casa ei, dar Rowling pare să aibă un adevărat talent în a îmbina condiţia de mamă cu scrisul.

Apoi mai e Toni Morrison, care îşi creştea singură cei doi băieţei când s-a apucat de scris. Mulţi ani n-a putut lucra în timpul zilei, întâlnirile ei cu stiloul şi hârtia având loc înainte de ivirea zorilor, când se trezeau copiii. Oricât de grea i-ar fi fost viaţa atunci, ea spune că toate greutăţile au fost o sursă de inspiraţie.

Uneori, cel mai mare premiu pe care speră să-l primească o scriitoare nu e nici Man Booker Prize, nici Orange Prize, ci o bonă plăcută şi muncitoare. E un vis împărtăşit de multe dintre ele să audă cele cinci cuvinte magice: „Şi bona i se decernează…” Nu-i de mirare că unele dintre bursele câştigate de Sylvia Plath erau înregistrate ca „burse pentru bonă” –