Dar mai e şi reversul medaliei. În incitantul eseu „Notes to a Young(er) Writer”, Sandra Cisneros abordează făţiş problema clasei şi faptul că scriitoarele şi poetele au „o servitoare proprie”. „Mă întreb dacă menajera irlandeză a lui Emily Dickinson scria poezii sau dacă a nutrit vreodată dorinţa secretă de-a studia şi de-a fi ceva mai mult decât o menajeră”, scrie Cisneros. „Poate că menajera irlandeză a lui Emily Dickinson a trebuit să-şi sacrifice viaţa pentru ca Emily să şi-o poată trăi pe-a sa încuiată la etaj, în dormitorul de pe colţ, scriindu-şi cele 1775 de poeme.”{8} Oricât ar evita lumea literară să vorbească despre astfel de lucruri mundane, banii şi clasa socială sunt încă privilegii care le conferă unora mai multă putere decât altora.

Ar trebui să li se acorde atenţie şi copiilor, nu numai mamelor. Fiul lui Susan Sontag, David Rieff, a călcat pe urmele mamei sale, devenind scriitor şi redactor de carte. De fapt, o vreme a fost chiar redactorul mamei lui. Kiran Desai vorbeşte despre strânsa relaţie scriitoricească pe care o are cu mama ei, Anita Desai. La fel, Guy Johnson, fiul uneia dintre cele mai îndrăgite voci ale poeziei americane, Maya Angelou, a ales şi el să devină poet.

„Dacă aceşti copii ar fi urât din cine ştie ce motive lumea mamei lor, cu siguranţă n-ar fi pornit pe acelaşi drum”, îmi spun. „Bănuiesc că scriitoarele nu sunt până la urmă nişte mame atât de jalnice.”

Dar chiar când rostesc cuvintele, ştiu că există exemple contrare, cazuri despre care e mult mai greu să vorbeşti. Sunt scriitoare foarte talentate care însă nu au fost probabil nişte mame grozave. Nu ştim prea multe despre ele. Relaţii care par de invidiat din afară s-ar putea să spună un adevăr diferit în spatele uşilor închise. Dincolo de fotografiile drăguţe şi de faţadele vesele se ascund inimi rănite despre care rareori auzim.

Un exemplu bine-cunoscut este cel al lui Muriel Spark.

Fără îndoială, Spark este una dintre autoarele cele mai influente ale secolului trecut. A scris mai bine de douăzeci de romane şi zeci de alte lucruri, printre care cărţi pentru copii, piese de teatru şi cărţi de poveşti. Când a părăsit această lume, la vârsta de optzeci şi opt de ani, prietenii, rudele, editorii, redactorii, criticii şi jurnaliştii au fost cu toţii prezenţi la înmormântarea ei. O singură persoană n-a fost acolo: fiul ei, Robin.

Te întrebi ce i s-a întâmplat unui fiu – unui fiu unic – pentru ca, aflând că mama lui s-a stins din viaţă, să refuze să meargă la înmormântarea ei. De câtă durere, de câtă suferinţă e nevoie pentru aşa ceva? Şi cum a putut o mamă, ştiind că avea să moară curând, să facă tot ce putea în ultimele ei zile ca să se asigure că fiul ei este scos din testament? Ce supărare, ce mâhnire ar fi putut-o împinge să ia acea hotărâre?

Născută în Edinburgh, Spark şi-a părăsit ţara la scurt timp după căsătorie şi s-a mutat în Rhodesia (Zimbabwe), unde soţului ei i se oferise un post de profesor. În 1938, cuplul a avut un fiu. Nu ştiu dacă au fost mai nefericiţi ca familiile din jurul lor, însă după ceva vreme Muriel Spark a hotărât să se întoarcă în Marea Britanie. Singură. Când şi-a părăsit băieţelul de şase ani, a simţit oare că avea să fie cel mai greu moment din viaţa ei sau a crezut, cu toată sinceritatea, că avea să revină curând? În orice caz, n-a făcut-o niciodată. Robin a fost crescut de tatăl şi de bunica lui paternă.

Cu trecerea anilor, distanţa dintre mamă şi fiu s-a mărit. Dar abia când Robin, acum bărbat în toată firea, şi-a anunţat dorinţa de a deveni evreu, legăturile firave care mai rămăseseră s-au rupt cu totul. Spark, care devenise o catolică ferventă, a reacţionat cu amărăciune la încercările fiului ei de-a dovedi că bunica lui (şi, prin urmare, mama) era de fapt evreică. A pretins că fiul ei căuta să facă senzaţie şi scandal doar ca să se răzbune pe ea. După asta, relaţia cu fiul ei a fost atât de încordată, încât atunci când un jurnalist a întrebat-o dacă se vedeau vreodată, ea a răspuns: „Atâta vreme cât se ţine departe de mine, poate să facă ce-i place”.

Şi aşa au rămas… departe.

Afară, în stradă, în spatele perdelelor trase pe jumătate, vântul se înteţeşte, foşnind frunzele salcâmilor în lumina piezişă a serii. Timpul se iuţeşte şi el. Acum curge atât de repede, că mă simt cuprinsă de panică, de parcă aş fi întârziat la ceva, dar la ce anume, nu ştiu. Câţi ani am? Treizeci şi cinci. Numerele încep să crească precum cifrele rotitoare de pe o pompă cu benzină. Treizeci şi şase, treizeci şi şapte, treizeci şi opt, treizeci şi nouă… câţi ani mai pot amâna hotărârea de-a avea copii? Ceasul din perete, ceasul din capul meu, ceasul din inima mea, ceasul din pântecele meu, toate ticăie la unison. Deodată am un sentiment straniu – de parcă toate aceste ceasuri ar fi setate să sune în acelaşi timp: acum.

Tocmai atunci femeile în miniatură dinăuntrul meu încep să mi se izbească de pereţii pieptului. Vor toate să iasă. Vor toate o întâlnire urgentă.

Sforţându-mă să par calmă şi sigură pe mine, sar în picioare.

— Îmi cer scuze, pot să merg la toaletă?

— Sigur, e înainte şi la stânga, spune doamna Ağaoğlu cercetându-mi chipul cu ochii ei căprui închis.

Dar nu am nici timp, nici chef de explicaţii. Mă reped spre baie, încui uşa după mine şi deschid robinetul de la apă caldă, aşa încât doamna Ağaoğlu să nu mă audă vorbind singură.

— OK, puteţi ieşi acum, şoptesc.

Tăcere mormântală. Pe poliţa din faţa mea e o lumânare parfumată care miroase a mere verzi. Îi privesc flacăra cum pâlpâie în curentul stârnit de mişcările mele.

— Hei? Ieşiţi odată!

Ştiu că ţip, dar nu mă pot abţine.

Chiar atunci, o voce lichidă, îmbibată de letargie îmi răspunde:

— Of, vrei să nu mai zbieri de parcă te-ar durea stomacul?

— De ce