— Voiam să ne întâlnim, dar apoi ne-am dat seama că e ora cinei. Toată lumea a plecat acasă să pună ceva în gură, aşa că nu putem ieşi chiar acum.

— Aha, grozav!

— Nu fi ţâfnoasă! Ştii ce, de ce nu coborî tu aici, drăguţă?

Spre deosebire de Alice în Ţara Minunilor, eu n-am nevoie să beau vreo licoare magică şi să mă micşorez până ajung cât un deget ca să călătoresc pe alt tărâm, fiindcă nu trupul, ci conştiinţa mea întreprinde călătoria. Pot să iau orice formă doresc, şi totuşi să nu am nicio formă. Ştiind asta, trag adânc aer în piept, apuc o lumânare şi încep să cobor scările acoperite de muşchi către temniţele sufletului meu.

E timpul să am o discuţie serioasă cu cele patru Degeţici ale mele.

Haremul interior

Jos e întuneric şi ceaţă. Cu aleile sale labirintice şi pasajele sale secrete, sufletul meu este cadrul perfect pentru un roman gotic sau pentru un film cu vampiri. Uitându-mă în dreapta şi în stânga, îmi dau seama că sunt complet dezorientată. Am umblat de atâtea ori prin fundăturile astea şi pe străduţele astea lăturalnice prost luminate şi încă mă rătăcesc.

Departe în faţă e o răscruce din care se desprind patru drumuri separate. Clipind des, ridic lumânarea până în dreptul ochilor şi scrutez ceaţa groasă, deloc ispititoare. Încotro s-o apuc? Încerc să mă gândesc la o maşinărie rotundă gigantică, ceva între un compas şi o roată a norocului. E un exerciţiu mental pe care îl practic când mă simt nehotărâtă, deşi nu sunt sigură că ajută într-adevăr. Cu ochii minţii, văd cum învârt roata cât de repede îmi stă în puteri, până încetineşte şi se opreşte în dreptul literei V. Stabilesc rapid că înseamnă vest şi mă îndrept supusă în direcţia aceea.

Acolo, într-un oraş organizat la fel de îngrijit ca Bruxelles-ul, într-un apartament modern şic, mobilat în stil minimalist, locuieşte Mica Domnişoară Practică. Este acea latură a mea care are mult simţ practic şi chiar şi mai mult simţ pragmatic. Apăs pe soneria ei şi, după ce sunt cercetată de o cameră de filmat, aud bâzâitul unui interfon care mă lasă înăuntru. Stă la birou, arătând veselă şi dichisită. Pe farfuria din faţa ei e un sendviş cu brânză de capră şi curcan afumat pe pâine de grâu. Lângă farfurie, e o gură de Cola dietetică. Îşi supraveghează greutatea de când îmi amintesc.

Are 11,4 centimetri şi cântăreşte abia 369 de grame. Poartă haine de stradă comode: o cămaşă bej răcoroasă, ochelari cu rame de baga roşii şi o pereche de pantaloni de pânză maro cu multe buzunare, pentru a avea totul la îndemână. Are sandale de piele în picioare; părul ei blond închis e tuns scurt, ca să nu mai trebuiască coafat. Spălatul (şampon şi balsam doi în unu) e de-ajuns. Uscatul e deja un pas prea mare.

— Ahoi, Mare Eu, spune veselă. Ce-ai păţit? Arăţi groaznic.

— Mda, mersi, mormăi eu.

— Ce-i cu tine? întreabă.

Din motive peste puterile mele de înţelegere, îi place să vorbească în fraze mitraliate, condimentate cu argou, ca o puştoaică de pe stradă din Tucson.

— Of, Mică Domnişoară Practică, trebuie să mă ajuţi, zic.

— Nema problema! Sunt gata să te-ajut.

— Ai auzit întrebarea pe care mi-a pus-o doamna Ağaoğlu? Nu ştiu cum să răspund. Poţi să fii o mamă bună şi o scriitoare bună în acelaşi timp? Vreau să am copii? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, când, de ce, cum?

— Hei, fii fără grijă, soro, spune ştergându-se la gură cu un şerveţel. Nu-ţi bate capul pentru nimica toată. Poţi să fii scriitoare şi mamă, de ce nu. Nu trebuie decât să ai încredere în mine.

— Chiar?

— Mda. Uite ce-o să facem. O să-ţi împărţim timpul în două părţi: timpul de scris şi timpul de îngrijit copilul. Se opreşte cu un zâmbet diabolic, urmărindu-mi reacţia. Asta înseamnă că va trebui să începi să porţi ceas.

— Ştii că nu port niciodată ceas, răspund. Ceasurile, culoarea crem şi curry-ul… sunt cele trei C-uri de care prefer să mă ţin departe.

— Păi, am pentru tine un cuvânt cu C pe care s-ar putea să-l întâmpini cu bucurie.

— Care?

— Cernutul!

Văzând că nu mă prind, râde cu poftă.

— Alegerea grăunţelor de pleavă, mă lămureşte. Tocmai asta trebuie să faci.

O privesc din nou nedumerită. Ea îmi zâmbeşte din nou plină de încredere, de parcă ar avea pulsul lumii la degetul mic.

— Gândeşte în felul următor, soro. Creierul omului e ca un dulap de bucătărie cu sertare. Tacâmurile sunt într-un sertar. Şervetele într-altul. Şi aşa mai departe. Foloseşte acelaşi model. Când stai cu bebeluşul, deschide sertarul „mamei”. Când scrii, deschide-l pe cel al „romancierei”. E simplu. Închizi un sertar, deschizi altul. Fără confuzii. Fără contradicţii. Fără agitaţie. Toate datorită cernutului.

— Uau, splendid, doar că ai lăsat pe dinafară un mic detaliu: cine o să se ocupe de copil cât scriu?

— De parcă asta ar fi o problemă, pufneşte ea. Trezirea! Era globalizării a venit deja. Pocneşte din degete. Poţi găsi o bonă. Filipineză, moldoveancă, bulgăroaică. Poţi chiar s-o alegi după naţionalitate.

Mica Domnişoară Practică vâră o mână într-un buzunar şi scoate o hârtie.

— Uite, am făcut o listă cu toate informaţiile de care ai nevoie. Numere de telefon de la agenţii de bone, babysittere, creşe, pediatri. Ar trebui să-ţi iei şi o asistentă care să răspundă la e-mailuri. Ţi-ar face viaţa mai uşoară. Iar dacă-ţi iei o secretară şi un reportofon, poţi să încetezi cu totul să scrii, înţelegi ce vreau să zic?

Întreb cu inima grea:

— Ce vrei să zici?

— Vreau să zic că, în loc să-ţi scrii romanele, poţi să le vorbeşti. Casetofonul o să le înregistreze pe bandă. Iar mai târziu, secretara poate să transcrie întregul text. Nu e mai practic? Aşa poţi să-ţi termini romanul fără să fii nevoită să pleci de lângă copil.

— Doar de curiozitate, spun cât de calm sunt în stare. Cum o să-mi permit o bonă, o asistentă şi o secretară?

— Of, eşti atât de negativistă, replică ea. Eu îţi ofer soluţii practice pentru probleme concrete şi tu vezi numai partea proastă.

— Dar banii sunt o problemă concretă, obiectez cu