O clipă niciuna dintre noi nu scoate o vorbă, încruntându-ne şi bosumflându-ne.

— Pe deasupra, chiar dacă aş avea banii ăştia, spun, tot n-aş putea să fac ce propui. E împotriva simţului meu de egalitate şi libertate. Nu pot să-i pun pe toţi oamenii ăia să lucreze pentru mine de parcă aş fi vreun rajah ceva.

— Acum vorbeşti prostii, sare Mica Domnişoară Practică. Nu ştii că orice scriitoare de succes e un rajah?

— Cum poţi să spui aşa ceva?

— Cum poţi să negi? replică ea. Adu-ţi aminte de femeia aia, lupoaica, după care te înnebuneşti atâta.

Dau să întreb despre ce lupoaică tot vorbeşte acolo, când îmi trece prin minte că se referă la Virginia Woolf{9}.

— Crezi că cucoana aia a ta avea doar o cameră separată numai a ei? Nici gând. Avea şi o bucătăreasă numai a ei, o menajeră numai a ei, un grădinar numai al ei, ca să nu mai vorbim de un majordom numai al ei! Jurnalele îi sunt pline de plângeri împotriva numeroşilor ei servitori.

Plină de curiozitate, întreb:

— De când citeşti, mă rog, despre vieţile scriitoarelor?

Lecturile Micii Domnişoare Practice se bazează în întregime pe două criterii-cheie: eficienţă şi funcţionalitate. Cum să câştigi prieteni şi inimi, Calea sigură către succes, Zece paşi către putere, Arta de a cunoaşte oamenii, Trezeşte-l pe milionarul din tine, Secretul unei vieţi fericite. Înghite ghidurile motivaţionale ca pe pop-corn, dar nu citeşte niciodată romane. După ea, literatura nu are niciun rol.

— Dacă e ceva util, îl citesc, replică defensiv.

— Şi care e utilitatea lupoaicei?

Întoarce spre mine o privire întunecată şi dispreţuitoare.

— Cucoana aia a ta avea obiceiul să scrie porunci pentru servitorii ei pe bucăţele de hârtie. Ce sarcini trebuiau îndeplinite, ce mâncăruri trebuiau pregătite, ce rochii trebuiau spălate… Le nota pe hârtie. Pot să-ţi închipui? Trăiau sub acelaşi acoperiş, dar în loc să le vorbească, le scria…

— Păi, nu ştim varianta ei din povestea asta, spun cu sfială.

— Totul era varianta ei. Ea era scriitoarea, soro!

N-am chef de ceartă. Cu o riglă în mână, un calculator în buzunar şi o grămadă de planuri în minte, Mica Domnişoară Practică are obiceiul să măsoare, să calculeze şi să planifice totul. Iau lista pe care mi-a pregătit-o şi plec grăbită, simţindu-mă încă neliniştită.

Învârt din nou roata. Se opreşte la litera E. De data asta o iau spre est.

Aici, într-un oraş la fel de spiritual ca Muntele Athos, în spatele unei uşi de lemn, stă Doamna Derviş – cu capul plecat în contemplare, cu degetele răsucind mărgelele de chihlimbar ale mătăniilor. Pe tava din faţa ei se află un castron cu supă de linte şi o felie de pâine. Degetarul îi e plin cu apă. Întotdeauna se mulţumeşte cu puţin. Pe cap are un turban înfăşurat lejer, ale cărui capete sunt prinse în faţă cu o piatră. Şuviţe de păr se iţesc de sub turban. Poartă o rochie de culoarea jadului, lungă până în pământ, o vestă verde închis şi nişte papuci kaki. Văzând că e în mijlocul unei rugăciuni, mă strecor înăuntru şi ascult.

— Doamne, Iubire şi Frumuseţe Pură, fie ca noi să preaslăvim numele Tău şi să găsim alinare la Tine. Nu ne lăsa să ne petrecem timpul pe pământ cu ochii înceţoşaţi, urechile înfundate şi inimile ferecate la iubire.

Cuvintele ei mă fac să zâmbesc şi zâmbetul nu-mi piere de pe chip când le aud pe următoarele.

— Te rog, deschide cel de-al treilea ochi al lui Elif către Iubire şi dăruieşte-o cu mai multă putere de-a pătrunde Adevărul. Legăturile sunt esenţa lumii Tale; Te rog, n-o lipsi de legătura Iubirii Tale.

— Amin, închei eu.

Tresare, întreruptă din gânduri. Când mă vede stând acolo în picioare, zâmbeşte şi-şi duce mâna la sânul stâng în chip de salut.

— Am nevoie de ajutor, spun. Ai auzit întrebarea pe care mi-a pus-o doamna Ağaoğlu? Nu ştiu cum să răspund.

— Am auzit-o într-adevăr şi nu ştiu de ce te sperii aşa. Dumnezeu spune chiar El că uneori ne pune la o „frumoasă încercare”. Aşa numeşte el multele greutăţi prin care trecem în viaţă. O frumoasă încercare. Nu e nevoie să te grăbeşti cu „răspunsul”, pentru că toate răspunsurile sunt relative. Ce-i face bine unuia poate să-i facă rău altuia. În loc să pui întrebări generale despre maternitate şi scris, roagă-l pe Dumnezeu să-ţi dea ce-ţi face bine.

— Păi, de unde să ştiu eu ce-mi face bine?

Nu-mi ia în seamă întrebarea.

— Fie că faci copii, scrii cărţi, vinzi plăcinte pe stradă sau semnezi contracte de milioane de dolari, ce contează e să te simţi fericită şi împlinită. Te simţi aşa?

— Nu ştiu, răspund.

Doamna Derviş trage adânc aer în piept.

— Atunci, dă-mi voie să-ţi pun altă întrebare. Romanele astea ale tale sunt chiar ale tale? Tu eşti creatoarea lor?

— Fireşte că sunt ale mele. Le creez pagină cu pagină.

— Rumi a scris mai bine de optzeci de mii de versuri splendide, şi totuşi nu s-a socotit niciodată un creator. Nici nu s-a văzut ca pe-un poet. A spus că era doar o unealtă, un canal pentru creativitatea lui Dumnezeu.

— Eu nu sunt Rumi, replic mai tăios decât aveam de gând.

Ochii ni se întâlnesc pentru o clipă şi-mi feresc stânjenită privirea. Nu vreau să cedez drepturile de autor ale cărţilor mele altcuiva, fie el chiar Dumnezeu.

— Hai să-ţi spun o poveste, spune Doamna Derviş.

Într-o noapte, câţiva fluturi s-au strâns pe un dulap, privind la o lumânare care ardea. Nedumeriţi de natura luminii, au trimis pe unul dintre ei s-o cerceteze. Fluturele-iscoadă a dat roată lumânării de vreo câteva ori şi s-a întors cu o descriere: lumina era strălucitoare. Apoi s-a dus al doilea fluture s-o cerceteze. Şi el s-a întors cu o observaţie: lumina era fierbinte. În cele din urmă, al treilea fluture s-a oferit să meargă. Când s-a apropiat de lumânare, nu s-a oprit, aşa cum făcuseră prietenii săi, ci a zburat direct prin flacără. A fost mistuit pe loc, dar numai el a înţeles adevărata natură a luminii.

— Vrei să mă sinucid? întreb alarmată.

— Nu, draga mea, vreau să-ţi ucizi eul.

— E acelaşi lucru, nu?

Doamna Derviş oftează şi face o nouă încercare.

— Vreau să încetezi să gândeşti. Încetează să cercetezi, încetează să analizezi şi începe să trăieşti experienţa. Abia atunci îţi vei da seama cum