— Da, dar dacă…

— Nu mai e nevoie de niciun „dar dacă”, spune ea. Fluturele a spus cumva „dar dacă”?

— OK, însă eu nu sunt Rumi, nici fluture. Sunt o fiinţă omenească înzestrată cu minte şi cu patru femei în miniatură care sălăşluiesc înăuntrul ei. Felul meu de-a trata lucrurile este cu siguranţă mult mai complicat.

— Mhm, spune Doamna Derviş mestecându-şi pâinea.

E genul acela de „mhm” care nu poate însemna decât: „Nu eşti încă pregătită. Ca un fruct care mai are nevoie de timp ca să se pârguiască, eşti încă tare pe dinăuntru. Du-te şi te pârguieşte puţin şi-o să mai vorbim după aceea”.

Târşâindu-mi picioarele, îmi iau rămas-bun şi mă îndrept spre sud.

Acolo, într-un oraş mai aglomerat ca Tokioul, după o uşă cu trei zăvoare, stă Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă, neobosita dependentă de muncă. Are 10 centimetri şi cântăreşte 292 de grame. E cea mai slabă dintre cele patru Degeţici. Se consumă mereu singură, aşa că e firesc să nu ia deloc în greutate.

„Timpul nu înseamnă bani, timpul înseamnă totul”, îi place să spună.

Ca să nu piardă timpul, în loc să gătească cina şi să pună masa, ronţăie biscuiţi şi chipsuri şi înghite o grămadă de vitamine ca suplimente. Chiar şi în clipa asta are în faţă un pachet de biscuiţi, cuburi micuţe de brânză şi o cutie minusculă cu suc de morcovi şi portocale. Lângă farfuria ei mai sunt o tabletă de vitamina C şi o pastilă de gingko biloba.

Dintre toate afirmaţiile făcute de oameni din timpuri imemoriale, şi-a ales drept motto în viaţă una de-a lui Cehov: „Cine nu doreşte nimic, nu speră nimic şi nu se teme de nimic nu poate fi artist”. De aceea e o bună cehoviana. Ea doreşte şi speră şi se teme, totul din belşug şi deodată.

Astăzi, Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă poartă o fustă indigo care îi ajunge până sub genunchi, două şiraguri de perle în jurul gâtului şi o jachetă asortată, cu o bluză de mătase ivorie pe dedesubt. E dată cu un strat subţire de fond de ten pe pielea albă ca zăpada şi cu un ruj roşu închis pe buze. Părul castaniu îi e prins într-un coc atât de strâns, că niciun fir nu reuşeşte să scape. Fiecare centimetru e aranjat, prins, lustruit, ca întotdeauna. Dinţii ei de porţelan sclipesc în şirurile lor drepte ca nişte perle scumpe. E hotărâtă, fermă, muncitoare – chiar peste măsură.

— Domnişoară Cehoviana Ambiţioasă, vrei să mă ajuţi, te rog? spun. Ai auzit întrebarea pe care a pus-o doamna Ağaoğlu. Care e răspunsul tău?

— Cum poţi să întrebi aşa ceva? îşi încruntă spre mine sprâncenele pensate subţire. Evident, mă opun să faci vreun copil. Cu toate câte le-avem pe cap de-acum înainte, nu e deloc timpul de făcut copii!

Mă uit la ea cu nişte ochi de căţeluş.

— Dar am trecut chiar în urmă cu câteva minute pe la Doamna Derviş şi ea zicea că n-are rost să alergi prin viaţă ca apucatul.

— N-o băga în seamă pe Degeţica aia scrântită. Ce ştie ea? Ce înţelege ea din dorinţele lumeşti? spune cu nonşalanţă. Şi-a pierdut minţile printre mărgelele mătăniilor.

Aruncă un biscuit în gură, apoi o capsulă cu vitamine, şi ia o înghiţitură de suc ca să alunece mai uşor.

— Ascultă, draga mea, dă-mi voie să-ţi rezum din nou filosofia mea de viaţă: am cerut noi să venim pe lume? Nuu. Nu ne-a cerut nimeni părerea. Doar ne-am pomenit în pântecele mamelor, am trecut prin naşteri chinuitoare şi iată-ne aici. Dacă am venit pe lume atât de întâmplător, există oare ceva mai sublim decât dorinţa noastră de a lăsa în urmă ceva merituos şi durabil când părăsim lumea asta?

Mă trezesc încuviinţând cu însufleţire, deşi cu cât vorbeşte mai mult, cu atât mă simt mai pierdută.

— Din nefericire, prea multe vieţi sunt zdrobite sub o rutină monotonă. Ce păcat! Când, de fapt, trebuie să năzuieşti să fii special. Trebuie să devenim nemuritori cât suntem încă în viaţă. Trebuie să scrii romane mai bune şi să-ţi dezvolţi talentul. Trebuie să lucrezi necontenit, zi şi noapte, să citeşti fără încetare, să studiezi, să-ţi pui la încercare voinţa… Fiecare ceas e preţios.

— Şi asta e tot din Cehov? întreb bănuitoare.

— Din Anton Pavlovici Cehov, mă corectează încruntând din sprâncene şi, ca să-şi sublinieze spusele, repetă numele în ruseşte: Aнтон Пaвпович Чexoв.

— Sigur, oftez eu.

— Uite, am făcut un calcul: dacă scrii câte un roman pe an în următorii zece ani, ţii câte o prelegere pe lună, participi la toate festivalurile literare mari din Europa şi faci înconjurul lumii, atunci în opt ani şi două luni vei ajunge pe noi culmi ale carierei.

— Of, vrei să mă mai scuteşti? spun exasperată. Crezi că literatura e o cursă de cai? Crezi că sunt o maşină?

— Ce-i rău în asta? replică ea cu nonşalanţă. E mai bine să fii o maşină decât o legumă! Decât să trăieşti ca un fir de pătrunjel, lipsită de viaţă şi pasiune, mai bine să trăieşti cu toată energia şi avântul unei maşini în funcţiune.

— Şi cum rămâne cu copiii?

— Copiii… copiii… spune încruntându-se de parcă cuvântul i-ar fi lăsat în gură un gust amar. Mai bine laşi copiii în seama femeilor care s-au născut ca să fie mame. Ştim amândouă că tu nu eşti deloc aşa. Copiii mi-ar da peste cap toate planurile de viitor. Promite-mi. Spune-mi că n-ai să faci asta!

Mă uit în zare, tânjind să fiu altundeva. În tăcerea care s-a lăsat, Domnişoara Cehoviană Ambiţioasă se ridică încet, se îndreaptă către geanta ei şi pescuieşte dinăuntru o hârtie.

— Ce-i asta? întreb când mi-o întinde.

— O adresă, spune Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă. Adresa unui ginecolog excelent. Ia ghici! Ţi-am făcut deja programare. Doctorul te aşteaptă marţi la 6:30.

— De ce?

Ochii Domnişoarei Cehoviana Ambiţioasă se luminează, în timp ce vocea ei capătă o blândeţe stranie.

— Pentru că vrem să rezolvăm problema asta o dată pentru totdeauna. Operaţia asta te va scăpa de toate întrebările existenţiale care îţi tulbură mintea. Am hotărât să te trimit la sterilizat.

— Ce sunt eu, pisică maidaneză? spun înroşindu-mă de furie.

Nemulţumită, ea ridică din umeri şi îmi întoarce spatele.

— De tine depinde.

Ştiu că ar trebui să-mi ţin firea, dar nu