Acolo, în spatele unei uşi de fier ornamentate, într-un oraş ce freamătă de idei precum New Yorkul, locuieşte Domnişoara Cinica Doctă. Ferestrele casei ei sunt acoperite cu draperii de catifea roşie şi pânze de păianjen subţiri, pereţii – cu postere cu Che Guevara şi Marlon Brando.

Se îmbracă cu rochii hippy şleampăte, până-n pământ şi veste indiene cu cioburi de oglindă. Îşi înfăşoară eşarfe ţipătoare la gât şi poartă brăţări rotunde, de toate culorile, până la coate. Când are chef, se duce să-şi facă un tatuaj sau un alt piercing. În funcţie de zi, fie îşi lasă părul până la umeri desfăcut, fie îl prinde într-un coc lejer. Practică Raja Yoga şi e avansată la Reiki. Cu toate şedinţele de acupunctură, n-a reuşit încă să se lase de fumat. Dacă nu fumează o ţigară, chiar şi una de foi, mestecă tutun. Genţile ei sunt nişte saci ticsiţi, în care vâră câteva cărţi, carnete şi tot felul de mărunţişuri. De obicei nu se machiază, nu pentru că ar fi împotrivă, ci pentru că, atunci când dă drumul unui rimel sau unui ruj în geantă, nu-l mai găseşte niciodată.

În ultima vreme Domnişoara Cinica Doctă urmează o dietă alternativă. Are în faţă o farfurie cu spanac organic, zucchini organic şi un fel de amestec de legume cu şofran. E o vegetariană hotărâtă pe punctul de-a deveni vegană. Au trecut ani de zile de când a mâncat ultima oară carne. Sau pui. Sau peşte. Pretinde că, atunci când mâncăm un animal, îi înghiţim şi frica de moarte. Se pare că de asta ne îmbolnăvim. Suntem în schimb sortiţi să mâncăm verdeţuri stufoase şi paşnice, precum spanac, salată, varză creaţă, rucolă…

— Bună, Domnişoară Cinica Doctă, spun.

— Pace, surioară, răspunde fluturând nonşalant din mână.

— Am nevoie de câteva idei într-o chestiune importantă, continui eu.

— Păi, ai venit exact unde trebuie. Sunt plină de idei.

— OK. Ce părere ai despre maternitate?

— Ce rost are să pui întrebări retorice când se ştie foarte bine că toată lumea aude ce vrea? răspunde ea. Wittgenstein n-a scris degeaba despre limitele limbajului. Ar trebui să citeşti Tractatus.

— N-am timp să citesc Tractatus, zic. Doamna Ağaoğlu mă aşteaptă încă în living să-i dau un răspuns. Trebuie să mă ajuţi acum.

— Păi, atunci te rog să te gândeşti la cuvântul invidie.

— Vrei să repeţi?

— Invidia nu e un sentiment simplu, ţine minte ce-ţi spun, ci o dilemă filosofică profundă. De fapt, este atât de importantă, încât modelează istoria lumii. Jean Paul Sartre susţine că multe soiuri de rasism şi xenofobie îşi au originea în invidie.

— Mi-e teamă că nu pricep un cuvânt. Ai putea să vorbeşti mai clar, te rog?

— Bine, atunci am să mă exprim pe-nţelesul tuturor: găina vecinului e întotdeauna mai grasă.

— Adică?

— Adică, dacă faci un copil, vei fi mereu invidioasă pe femeile care nu au copii şi se concentrează asupra carierei. Totuşi, dacă hotărăşti să te concentrezi asupra carierei, vei fi mereu invidioasă pe femeile care au copii. Orice cale ai alege, mintea ta va fi mereu obsedată de opţiunea la care ai renunţat.

— Nu există nicio ieşire din dilema asta? întreb.

Clatină dezolată din cap.

— Invidia se află la rădăcina anxietăţii noastre existenţiale. Uită-te la istoria umanităţii, la toate războaiele şi la toate distrugerile. Ştii ce s-a spus când a izbucnit Primul Război Mondial? Războiul care va pune capăt tuturor războaielor! Desigur, nu s-a întâmplat deloc aşa. Războaiele nu s-au sfârşit, pentru că nu există egalitate şi dreptate. Există în schimb un dezechilibru de putere şi venituri, divergenţe etnice şi religioase… Toate astea vor isca fără îndoială noi conflicte.

Trag adânc aer în piept.

— Mă deprimi.

— Ar trebui să fii deprimată, spune ţintuindu-mi ameninţător faţa cu degetul. Să trăieşti înseamnă să fii strivit de melancolie. Nu-i de mirare că Paul Klee l-a pictat pe Îngerul Istoriei atât de singur şi deznădăjduit. Adu-ţi aminte să te uiţi la chipul lui Angelus Novus. Îţi recomand cu căldură să citeşti ce spune Walter Benjamin despre…

— Mă deprimi răăău de tot, exclam.

Ea se holbează la mine de parcă m-ar vedea prima oară.

— Aha, înţeleg. În era internetului şi multimediei, nimeni nu mai are timp şi răbdare pentru cunoştinţe adânci. Bine, atunci trec direct la subiect.

— Te rog.

— Ce vreau să spun e că, oricare tip de femeie ai deveni, îţi vei dori mereu să fii Cealaltă. După marele filosof francez Emmanuel Levinas, esenţa eticii se află în punctul în care ajungi faţă în faţă cu Celălalt. Desigur, din perspectivă fenomenologică am putea vorbi despre „celălalt dinăuntrul eului”.

— Aăă, hmm! mormăi eu.

— Citeşte-l pe Heidegger şi vei vedea cum fiinţa umană, orice fiinţă umană, nu poate fi luată în considerare decât văzută ca un existent printre lucrurile care o înconjoară, cheia fiecărei existenţe fiind Dasein-ul, care înseamnă „faptul-de-a-fi-în-lume”, spune deschizând larg spre mine ochii de un verde întunecat. De aceea, răspunsul meu la întrebarea ta banală e următorul: nici măcar nu contează.

— Cum adică? întreb încercând să-mi ascund frustrarea din glas.

— E totuna dacă nu faci copii sau faci o liotă, spune cu încrederea ei obişnuită. Până la urmă, totul se reduce la invidia pentru Celălalt şi la o profundă nemulţumire existenţială. Oamenii nu ştiu să fie mulţumiţi. Cum a spus Cioran, toţi suntem condamnaţi să cădem înlăuntrul nostru şi să fim nefericiţi.

Un vânt îngheţat intră pe fereastra deschisă. Lumânarea din mâna mea pâlpâie trist şi eu tremur. Vocea Domnişoarei Cinica Doctă, întărită de plăcere şi convingere, îmi zgârie urechile. Încep să mă îndepărtez de ea.

— Hei, unde te duci? Vino înapoi, n-am terminat încă.

— Nici n-o să termini vreodată, spun. La revedere!

Se face târziu şi discuţia cu Domnişoara Cinica Doctă m-a demoralizat aşa de rău, că nu mai suport să aud un cuvânt despre asta. Urc treptele Tărâmului Meu Interior, câte două odată, gâfâind zgomotos, şi ajung înapoi în baia doamnei Ağaoğlu. Dau să mă spăl pe faţă, însă apa e foarte fierbinte şi să-i potrivesc temperatura cere o energie pe care nu sunt sigură că o am în clipa asta. Aşa că închid robinetul şi, încercând din răsputeri să par calmă şi stăpână pe situaţie, mă întorc în living.

Toate sunt aşa cum le-am lăsat. Tablourile de pe pereţi, cărţile