de pe rafturi, ceştile de porţelan de pe masă, fursecurile de pe farfurii, ticăitul ceasului – toate au rămas la fel, iar casa păstrează aceeaşi tăcere solemnă. Doamna Ağaoğlu aşteaptă liniştită la locul ei.

Întrebarea pe care mi-a pus-o cu ceva timp în urmă pluteşte încă în aerul dintre noi. Dar nu am un răspuns la ea. Nu încă.

— Aăă… îţi mulţumesc mult pentru ospitalitate, spun, însă chiar trebuie să plec.

— Păi, a fost o plăcere să discut cu tine, răspunde ea. Ca de la femeie la femeie, de la scriitoare la scriitoare.

 

Când ajung în stradă, le zăresc pe cele două ţigănci stând în acelaşi loc. Judecând după roşeaţa din obrajii lor, vorbesc cu aprindere despre ceva, dar observându-mă amuţesc.

— Hei, tu de colo, strigă una dintre ele. De ce arăţi de parc-ai fi la pământ?

— Poate fiindcă sunt pe pământ? răspund.

Femeia râde.

— Vino-ncoa, dă-mi palma şi o să-ţi spun eu cum să găseşti calea de scăpare.

— Lasă ghicitul, zic. Ce-mi trebuie mie acum e o ţigară. Mai bine hai să tragem un fum împreună.

Parcă aş fi propus să jefuim o bancă. Dintr-odată devin serioase şi bănuitoare, uitându-se la mine cu neîncredere. Le ignor privirile, mă aşez pe trotuar şi scot un pachet de ţigări din geantă.

Imediat, un zâmbet înfloreşte pe buzele ţigăncii care s-a oferit să-mi ghicească în palmă acum câteva momente. Se aşază lângă mine. Câteva clipe mai târziu ni se alătură şi cealaltă.

Pe când se lasă întunericul, la doar câţiva paşi de livingul doamnei Ağaoğlu, florăresele ţigănci şi cu mine stăm turceşte pe trotuar, pufăind din ţigări. Deasupra noastră zăboveşte leneş un nor subţire de fum. Pentru o clipă lumea pare plăcută şi paşnică, de parcă n-aş avea niciun motiv de îngrijorare, nicio întrebare care să-mi macine creierii.

 

Femeia-lună

În 1862, Lev Tolstoi s-a căsătorit cu o femeie cu şaisprezece ani mai tânără decât el, Sofia Andreevna Bers. Deşi mariajul avea să devină cunoscut drept unul dintre cele mai nefericite din istoria literaturii, s-ar putea să fi existat iubire şi pasiune între cei doi – măcar în anii de la început. A fost o vreme când râdeau împreună – el ca un cal sălbatic galopând peste câmpuri, ea ca o iapă tropotind în galop mic prin padoc, timidă, dar entuziastă. Din această căsătorie au rezultat treisprezece copii (nouăsprezece, după unii). Cinci dintre ei au murit în copilărie. Sofia i-a crescut pe cei opt (sau paisprezece) rămaşi. Şi-a petrecut mare parte din tinereţe fie însărcinată, fie alăptând.

Era precum luna în fazele sale, strălucind pe cerul spuzit de stele. Trupul ei se schimba în fiecare minut al zilei, în fiecare săptămână şi în fiecare lună, umplându-se, rotunjindu-se până la plenitudine şi apoi subţiindu-se iar doar pentru a se umfla din nou. Sofia era o femeie-lună.

Pe când Tolstoi se afla în camera lui, scriind la lumina unei lămpi cu gaz, Sonia – diminutivul rusesc pentru Sofia – le distrăgea atenţia copiilor ca să nu-şi deranjeze tatăl. Jurnalele ei stau mărturie acestei dedicări. Când Tolstoi a rugat-o pe Sofia să nu-l cicălească pentru că nu scria, ea a fost atât de surprinsă, încât a notat în jurnal: „Cum să-l cicălesc? Ce drept am?”. Noapte de noapte, an de an, şi-a dat silinţa să-i facă scrisul mai uşor. Iar în orele pe care nu şi le ocupa cu copiii, îi servea drept secretară soţului ei. Nu numai că a ţinut în ordine notele la Război şi pace, dar a copiat de şapte ori întregul manuscris. Când a suferit un avort şi a căzut la pat, grav bolnavă, îşi făcea griji că el nu va putea să scrie din cauza bolii ei. Îl inspira, îl răsfăţa şi îl ajuta – un lucru pe care cu greu ţi-l aminteşti când vezi ura adâncă ce s-a strâns între ei mai târziu în viaţă.

Apoi el a scris splendida Anna Karenina – romanul care începe cu una dintre cele mai citate fraze din literatura lumii: „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”{10}. O problemă pe care istoricilor literari şi biografilor le place s-o aducă în discuţie este în ce măsură a influenţat viaţa reală a scriitorului subiectul romanului. Câte dintre temerile personale ale lui Tolstoi, legate de soţia şi de căsnicia sa, s-au strecurat în Anna Karenina? Poate că faimosul scriitor, pe atunci în vârstă de patruzeci şi patru de ani, şi-a îndrumat povestea spre apele furtunoase ale adulterului ca un avertisment pentru Sofia, care la vremea aceea avea doar douăzeci şi opt. Poate că, scriind despre urmările dezastruoase spre care ar fi împinsă o doamnă din înalta societate prin infidelitate, voia să-şi prevină pur şi simplu soţia.

De parcă depravarea unei femei măritate n-ar fi un păcat destul de mare, faptul că amanţii nu trăiesc izolaţi pe culmile munţilor, ci în inima lumii civilizate, este un păcat şi mai grav. Prima oară când are o discuţie serioasă cu soţia sa, Aleksei Aleksandrovici îi explică asta foarte clar: „Vreau să te pun în gardă (…) că din lipsă de prevedere şi din uşurătate poţi da pretext de vorbe în societate”{11}. Lucrurile scapă de sub control nu când o femeie se îndrăgosteşte de un alt bărbat decât soţul ei, ci când toată lumea află despre asta.

E foarte probabil şi ca, prin acest roman, Tolstoi să nu-i fi trimis un mesaj numai soţiei sale, ci să le fi dat şi fiicelor sale de diferite vârste o lecţie de moralitate. Ciudat e că romanul a sfârşit prin a avea un impact mult mai mare asupra lui decât asupra soţiei şi fiicelor sale. A trecut printr-o suferinţă morală, prima dintr-un şir nesfârşit, care va ajunge să paveze calea unui soi foarte diferit de criză existenţială – care va lovi chiar în esenţa căsătoriei sale.

Oricum am interpreta evenimentele care au urmat, un lucru e sigur: Sofia n-a văzut niciodată în Anna un model, fie el pozitiv sau negativ. Personajul fictiv îmbrăcat în liliachiu închis, care îşi dorea să fie asemenea unei eroine fericite dintr-un roman englezesc, care lucra la o carte pentru copii şi fuma