opiu – deşi aducea în unele privinţe cu Sofia – clar nu era ea. În ciuda temerilor nutrite de soţul ei, ea nu l-a părăsit niciodată şi nici n-a iubit vreodată alt bărbat. Dimpotrivă, a rămas ataşată – poate prea ataşată – de soţul şi familia ei, până când asta a împins-o spre nebunie. Fiecare an aducea alt copil şi, cu fiecare copil, Sofia a devenit tot mai iritabilă, iar căsătoria lor a primit încă o lovitură.

Nu trecea zi fără să izbucnească vreo ceartă în casă, energia soţului şi a soţiei fiind secătuită de ciorovăieli mărunte, nu mai însemnate decât un fir de praf. Astfel, soţii Tolstoi au înaintat cu greu prin ceaţa groasă a căsătoriei încă vreo câţiva ani. Sexualitatea era încă o cale de-a reînnoda legătura, însă când a dispărut şi ea – mai mult pentru el decât pentru ea – şi ceaţa a început să se risipească, Tolstoi n-a suportat să afle ce ascundea în tot acest timp.

Când privea în sufletul soţiei sale, Tolstoi vedea tinereţe, dorinţă şi ambiţie şi nu-i plăcea ce afla. Când privea în sufletul soţului ei, Sofia vedea egocentrism amestecat cu seminţe de altruism, însă n-a simţit niciodată cât de mult le vor afecta acestea viaţa pe viitor. El se uita lung la ea şi se întreba cum de ea, atât de liniştită şi bine-crescută cum era, putea să mai aibă încă aspiraţii lumeşti. Ea se uita lung la el şi se întreba cum de el, atât de răsfăţat şi respectat cum era, putea să iubească ceva, fie că era vorba de scrisul lui sau de Dumnezeu, mai mult decât pe ea.

Precum doctorul Frankenstein, care s-a luptat să scape de creatura pe care el însuşi o închipuise şi o meşterise, Tolstoi a făcut o soţie nefericită şi certăreaţă din fata cu care se căsătorise cu ani înainte.

O vreme a încercat să o suporte, însă şi-a pierdut repede răbdarea. Într-o scrisoare adresată fiicei sale Alexandra Lvovna, s-a plâns că Sofia „îl pândea, trăgea cu urechea, se văicărea şi îi dădea ordine după cum avea chef…” În acelaşi timp spunea că vrea să se elibereze de ea. Dintr-odată, brutal şi ireversibil, s-a distanţat de soţia lui şi de tot ce avea vreo legătură cu ea.

Apoi, într-o zi, a plecat pur şi simplu.

În acea după-amiază, pentru prima oară după multă vreme, a simţit libertatea alături, nu ca pe un concept abstract sau ca pe o idee de apărat, ci ca pe o prezenţă, atât de apropiată, de concretă şi de palpabilă. A mers. A alergat şi a sărit. Cu glas puternic, a cântat melodii pe care nu le mai auzise nimeni înainte. Ţăranii care lucrau pe câmpurile din apropiere l-au privit solemn pe cel mai respectat romancier al Rusiei făcând nebunie după nebunie şi n-au suflat o vorbă nimănui. Drept răsplată parcă pentru sprijinul lor tăcut, în aceeaşi seară, Tolstoi a hotărât să-şi împartă averea săracilor. Omul care venea dintr-un mediu aristocratic, care fusese ocrotit toată viaţa lui, era acum hotărât să se lepede de toate privilegiile rangului său.

Când Sofia, matriarha, a auzit de asta, şi-a ieşit din minţi de furie. Doar un smintit şi-ar risipi averea în felul ăsta, era sigură – doar un smintit fără soţie sau copii în grijă. Curând, spre amărăciunea ei, Tolstoi a declarat public că s-a spălat pe mâini de lumea materială. Şi-a împărţit toţi banii, tot pământul. Abandonând ospeţele care îi plăceau atât de mult, a jurat să renunţe la carne, vânătoare şi băutură şi s-a apucat să lucreze ca un meşteşugar ţăran.

Sofia i-a urmărit transformarea de-a dreptul îngrozită. Nobilul cu care se măritase, scriitorul pe care îl adora şi soţul căruia îi născuse atâţia copii dispăruse, fiind înlocuit de un ţăran prost îmbrăcat şi plin de purici. Era o insultă care a împuns-o drept în inimă.

A numit noile obiceiuri ale lui Tolstoi „negurile”, de parcă ar fi vorbit despre o boală fatală, ca o ciumă ce se abătuse asupra casei lor. Cu buzele crăpate de cât şi le muşcase, cu gura schimonosită de nefericire şi chipul cumplit de îmbătrânit pentru o femeie de vârsta ei, a suferit o cădere nervoasă după alta. Într-o zi, fiul ei Lev a întrebat-o pe Sofia dacă e fericită. I-a luat ceva timp să răspundă la o întrebare atât de simplă şi de incitantă. În cele din urmă a răspuns că e fericită. Fiul ei a întrebat-o: „Atunci de ce arăţi ca o martiră?”.

Dragostea dintre soţ şi soţie, oricât de puternică ar fi fost odată, nu se mai putea adapta la bărbatul şi femeia care deveniseră, dând naştere la mânie şi ranchiună de ambele părţi, ca o rană care sângerează înăuntru.

În cele din urmă, în toamna anului 1910, la câteva luni după ce o scosese în secret pe soţia lui din testament şi îi cedase drepturile de publicare asupra romanelor lui editorului său, Tolstoi s-a îmbolnăvit de pneumonie. Pierzându-şi şi recăpătându-şi cunoştinţa, întocmai cum dispăruse şi revenise în viaţa soţiei sale vreme de decenii, a murit într-o gară unde fugise după încă o ceartă domestică. Faptul că scriitorul, care îşi începuse cariera literară pretinzând că adevărata fericire stă în viaţa de familie, şi-a găsit sfârşitul fugind de familia şi de soţia lui e un simbol în sine.

Multă vreme Sofia a fost privită doar ca mamă şi soţie. Marea ei contribuţie la moştenirea literară lăsată de Tolstoi a fost fie ignorată, fie subestimată. Abia de curând am început s-o privim într-o lumină diferită – ca scriitoare de jurnale, intelectuală şi femeie de afaceri – şi am ajuns s-o apreciem ca pe-o femeie înzestrată, altruistă, cu multe talente şi visuri neîmplinite.

 

PARTEA A DOUAVânturile schimbării

Ce ştiu pescarii

Două luni mai târziu, mă plimb pe malul mării într-o duminică, pe la şase dimineaţa. De obicei mă trezesc devreme, nu pentru că nu-mi place somnul – deşi chiar nu-mi place –, ci pentru că trezitul după răsăritul soarelui îmi dă o senzaţie de uşoară iritare, de parcă întreaga lume s-ar distra grozav şi eu aş ajunge abia la spartul petrecerii.

Aşa că iată-mă