trează şi deja la plimbare. Singurele alte forme de viaţă treze la ora asta sunt pescăruşii, pisicile maidaneze şi pescarii amatori din Istanbul. Cu muzică în căştile de la iPod (Amy Winehouse), cu pop-corn în buzunare (e de-ajuns să spun că, după părerea mea, într-o lume mai bună, pop-cornul va ajunge în meniurile de mic dejun), mă plimb vioi, gândindu-mă la viaţa Sofiei Tolstoi.

Aerul e limpede precum cristalul şi cerul atârnă indigo deasupra mea, brăzdat de nori trandafirii ce se îndreaptă către dealurile îndepărtate din faţă. Istanbulul pare întinerit şi curat, ca o tânără mireasă abia ieşită din hamam. Aproape îţi poţi închipui că nu e acelaşi oraş care-şi împinge locuitorii spre nebunie zi după zi. Acum pare pitoresc şi ispititor, un oraş muiat în miere. Bănuiesc că arată cel mai bine când noi, Istanbuliţii, nu ne aflăm prin preajmă – încă un motiv să te trezeşti devreme.

De-a lungul ţărmului, spre Bebek, sunt vreo douăzeci sau treizeci de pescari – de la băieţi de vârsta adolescenţei la bunici cu bastoane – aşezaţi într-un şir perfect, cu faţa spre mare. Ca mătăniile pe aţă, stau unul lângă altul, cu găleţile lor de plastic şi borcanele lor cu viermi colcăitori, cu ochii aţintiţi undeva în zare şi degetele încleştate pe undiţe. Nu vorbesc, nici nu fac glume. Pur şi simplu aşteaptă răbdători ca peştii să vină şi să muşte din momeală.

Curând soarele răsare, însă observ că are companie. Luna e încă pe cer – într-o zi sau două va fi plină. Ochii îmi sunt aţintiţi către boltă. Oare luna nu ştie că se află la locul nepotrivit în momentul nepotrivit? Privindu-i haloul stins, mă gândesc din nou la Sofia.

„Dacă Sofia ar fi fost romancieră, oare Lev Tolstoi ar fi sprijinit-o aşa cum l-a sprijinit ea pe el?”, mă întreb. „Ar fi copiat iar şi iar manuscrisele soţiei lui? Ar fi scos copiii la plimbare şi s-ar fi îngrijit să nu le lipsească nimic pentru ca soţia lui să poată avea mai multe ceasuri de linişte şi tihnă ca să se concentreze asupra scrisului?”

Frământată de astfel de întrebări, mă îndrept spre parcul din centrul cartierului. Locul de joacă, ticsit de mame, copii şi bebeluşi în timpul zilei, e pustiu acum. Mă aşez pe o bancă, urmărind câţiva porumbei care umblă prin preajmă cu mersul lor legănat, căutând firimituri de pâine prin crăpături.

Dintr-odată, un ţipăt sfâşie văzduhul, întrerupându-mi reveria. Sar în picioare, cu inima bubuindu-mi în piept.

— Cine-i acolo?

În loc de răspuns vine un alt strigăt, ascuţit şi asurzitor, urmat de un pocnet, de parcă ar fi căzut ceva sau cineva ar fi fost pălmuit. Sunetele vin din dosul unui dud stufos aflat la câţiva paşi în faţă. Mai degrabă curioasă decât prudentă, mă îndrept într-acolo.

— Ajutooor!

Ştiu vocea asta de femeie de undeva, dar n-aş putea spune de unde.

— Of, taci! MAI BINE AJUTĂ-MĂ PE MINE!

De data asta strigă altcineva. Sunt jefuite două doamne?

— Nu e nimeni care să mă scape din ghearele scorpiei ăsteia? ţipă prima voce.

Sau cele două doamne se jefuiesc una pe cealaltă?

— Ce? Tu mă hărţuieşti pe mine, sare cealaltă cu gura. M-am săturat până-n gât să-mi tot stai în cale. De ce nu-ţi iei o vacanţă? Du-te la Disneyland.

— De ce să plec eu? Ar trebui să pleci tu. M-am săturat s-o tot derutezi pe Elif cu ideile tale prosteşti!

Auzindu-mi numele, împietresc şi ciulesc urechile.

— Asta pentru că tu vrei s-o influenţezi pe Elif. Dar n-o să las niciodată se să întâmple aşa ceva. Peste cadavrul meu, auzi?

Am tras destul cu urechea. Dau frunzele la o parte şi acolo, stând pe un trunchi de copac, cu mâinile încleştate una pe gâtul celeilalte, zăresc profilurile inconfundabile a două femei cât degetul.

— Ahoi, Mare Eu. Care-i treaba? spune una dintre ele silindu-se să zâmbească.

Cea de-a doua femeie îi dă drumul adversarei sale şi ridică degetele arătător şi mijlociu în semn de pace.

— Mă bucur să te văd, soro.

Mă încrunt când la una, când la cealaltă.

— Mică Domnişoară Practică! Domnişoară Cinica Doctă! Ce faceţi aici?

Cele două sunt la cuţite de când le cunosc. La prima vedere, ambele par să îmbrăţişeze logica şi judecata. Dar asemănările dintre ele se opresc aici. În timp ce Mica Domnişoară Practică vrea să înfrângă orice provocare într-un mod practic, Domnişoara Cinica Doctă nu e deloc interesată de soluţiile simple. Prima vrea să rezolve lucrurile cât mai repede posibil, pe când cea de-a doua optează pentru o abordare meticuloasă, complicată, filosofică. Dacă una preferă claritatea şi concizia, cea de-a doua favorizează ambiguitatea şi abstracţia. Uneia îi plac răspunsurile, cealaltă preferă întrebările.

Fără alte vorbe, le apuc de ceafă şi le aşez pe fiecare pe câte un umăr. Astfel mă întorc către Bosfor. Nu durează mult până ne iese în cale un alt şir de pescari amatori.

— Uită-te la pescarii ăia, spune Mica Domnişoară Practică întinzând gâtul din locul ei de pe umărul meu stâng. Sunt ţicniţi. Câţi peşti îşi închipuie că o să prindă aşa? Stau acolo ceasuri întregi şi se întorc acasă cu câţiva peşti de stâncă jalnici în găleată. În timpul pe care le-au irosit aici ar putea să lucreze şi să câştige bani buni. Ar putea să cumpere un somon uriaş!

— Ce ştii tu? replică pufnind Domnişoara Cinica Doctă de pe umărul meu drept. Ce poate să ştie orice pragmatist despre filosofie, artă şi literatură, despre lucrurile care fac viaţa să merite trăită?

— Ce legătură au pescarii cu toate astea? Întreabă Mica Domnişoară Practică.

— Pescuitul are legătură cu asta, vine răspunsul. E calea perfectă de-a contempla nesfârşitele mistere ale universului.

Dau aprobator din cap, însă adevărul e că nici eu nu-i înţeleg pe pescari. Cum trebuie să fie şi ce stare de spirit trebuie să ai ca să nu te repezi, să nu te grăbeşti? Câtă umilinţă îţi trebuie ca să te mulţumeşti cu ce ai şi să fii fericit că te întorci acasă cu doi peşti prăpădiţi într-o găleată de plastic la sfârşitul unei zile lungi?

Dintre toţi profeţii, numai cu Iov nu reuşesc, la un anumit nivel, să empatizez – Iov care, după cum se spune în Coran, este simbolul răbdării, umilinţei şi renunţării paşnice. N-am înţeles niciodată cum de