nu se înfurie, nici măcar nu se supără, trecând prin toate chinurile la care îl supune Dumnezeu, şi rămâne mereu recunoscător, mereu îngăduitor.

Neştiind ce gândesc, Domnişoara Cinica Doctă îşi continuă disertaţia.

— Multe cărţi au drept personaje centrale pescari.

— Ce cărţi? întreabă Mica Domnişoară Practică, fiindcă în uriaşa ei colecţie de tomuri motivaţionale nu e niciuna care să pomenească ceva de pescari.

— Scire tuum nihil est, nisi te scire hoc sciat alter!

— Ce naiba mai e şi asta?

Domnişoara Cinica Doctă ridică vocea ca să acopere larma incipientă a oraşului.

— Am spus: cunoaşterea ta nu înseamnă nimic dacă nu mai ştie nimeni ce ştii tu.

— Figuranto! şuieră Mica Domnişoară Practică.

— Ideea e: cum poţi să urmăreşti aventurile lui Ishmael şi ale căpitanului Ahab închipuite de Melville fără să meditezi la locul nostru neînsemnat în univers? Dar înfruntarea epopeică de voinţe a lui Hemingway între pescarul bătrân şi peştele uriaş pe care râvneşte să-l prindă? Ia de pildă Pescarul de pe marea interioară de Ursula K. Le Guin – o să te gândeşti de două ori mai adânc decât ai făcut-o vreodată la rolurile binelui şi răului. Vezi cum pescuitul se împleteşte cu filosofia?

— Bine, bine, am prins ideea. Dacă tot suntem la subiectul ăsta, poate vrei să le spui filosofilor de acolo câte ceva despre eficienţă, replică Mica Domnişoară Practică. Trebuie să fie, hmm, vreo treizeci. De ce, să zicem, nu închiriază împreună o barcă de pescuit? Dacă ar ieşi în larg şi şi-ar arunca plasele, captura ar fi de zece ori mai mare.

Domnişoara Cinica Doctă lasă să-i scape un suspin.

— Pescuitul are adâncime. Are înţelepciune. N-o să înţelegi niciodată dacă te preocupă numai productivitatea. Dar de ce mi-oi fi răcind gura? Din apele puţin adânci în care înoţi tu n-o să iasă niciodată vreo filozofie sau vreo artă.

— Numai vorbe mari! Ce tot îi dai într-una cu adâncimea, bombăne Mica Domnişoară Practică. Eşti cumva scafandru?

— Doamnelor, doamnelor, vă rog! le întrerup conştientă că trebuie să rezolv problema cu mare delicateţe. Să nu ne certăm într-o dimineaţă aşa frumoasă.

— Păi, ce-i rău în asta? obiectează Domnişoara Cinica Doctă. Filosoful german Ernst Bloch folosea conceptul de noch nicht – nu încă ce-ar putea fi. În loc să încercăm să fim întregi, ar trebui să îmbrăţişăm ideea de-a fi fără început şi fără sfârşit, o stare de regenerare continuă. De aceea întrebările n-ar trebui să primească răspunsuri. Ci ar trebui să fie adâncite prin alte întrebări.

— E cel mai smintit lucru pe care l-am auzit într-o viaţă destul de lungă! zice o voce ţâfnoasă de după colţ.

Întoarcem capetele şi o vedem în faţa noastră pe Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă, stând printre picioarele pescarilor. Tremur de frică să n-o calce cineva din greşeală, dar ea nu pare să-şi facă deloc griji.

— Să adânceşti dilemele cu întrebări? Ce urmează? Ştii cât ne-a costat deja cariera plimbarea asta stupidă de duminică dimineaţa? Elif, ar trebui să scrii în clipa asta. Nu să-ţi pierzi vremea aşa!

Arunc o privire în dreapta şi-n stânga. Pescarii îşi fac de lucru zgâindu-se la apă. Mă întreb dacă o mai poate vedea cineva în afară de mine pe Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă.

Cobor vocea până la o şoaptă ameninţătoare.

— Ce faci aici?

— Păi, speram că ai avut timp să te gândeşti la chestia despre care vorbeam acum câteva săptămâni, răspunde nonşalantă. Ştii tu, histerectomia.

— Eşti ţicnită, zic pe când cele două Degeţici de pe umerii mei mă încurajează bătând din palme.

— Bine, dacă vrei să devii o femeie-lună, n-o să te împiedic eu, spune Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă. N-ai decât să rămâi gravidă, să te îngraşi şi să-ţi faci griji cu alăptatul, apoi cu creşterea copilului, purtatul la şcoală, trimisul la facultate şi, până să-ţi dai seama, o să uiţi cu desăvârşire de literatură şi de scris.

Vreau să protestez, însă nu-mi dă deloc prilejul.

— Nici să nu-ndrăzneşti să-mi spui că lumea literară nu e o competiţie şi că nu trebuie să te grăbeşti şi să dai din coate, fiindcă e o tâmpenie. Chiar dacă nu concurezi cu alţi scriitori, concurezi cu tine şi cu propria mortalitate.

Deschid iar gura şi mă întrerupe iar.

— Şi nu uita că scriitorul era Lev Tolstoi, nu femeia-lună Sofia.

— Ce înseamnă asta? întreb.

— Exact ce înseamnă. Adu-ţi aminte de femeia de pe vaporaşul cu aburi. Cea care avea douăzeci şi cinci de ani şi arăta de patruzeci. Cea care aduna kilograme şi resentimente ca pe nişte prăjiturele gratis. Vrei să ajungi ca ea?

— Vorbeşti de parcă ar fi singura fiinţă nefericită de pe lumea asta, spune Domnişoara Cinica Doctă, deşi toată omenirea e în aceeaşi oală. Melancolia e esenţială pentru fiinţa umană.

N-o băgăm în seamă.

— Hei, femeile pot fi în acelaşi timp bune mame şi bune femei de carieră. Şi pot fi fericite… E simplu. Cheia e organizarea timpului.

Asta a zis-o Mica Domnişoară Practică.

Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă pufneşte.

— Sigur, sunt şi astfel de femei, eu le numesc jongleri de circ. Trimit puştiul la şcoală dimineaţa, îi gătesc soţului o omletă perfectă, două ouă şi o linguriţă de unt, se îmbracă în grabă, ajung la serviciu, se grăbesc spre casă seara, pun masa, îi dau puştiului să mănânce, apoi adorm pe canapea uitându-se la televizor… Da, există şi astfel de femei. Dar nu scriu niciodată romane.

— Eşti Regina Exagerărilor, o dojenesc.

Cu ochii ei întunecaţi şi febrili, Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă îmi aruncă un zâmbet firav.

— Ideea e, draga mea, că jonglerii se descurcă doar pe moment. Aşa e. Pot s-o scoată la capăt şi cu plodul, şi cu serviciul. Măcar atâta lucru e adevărat. Dar la ce culmi se pot ridica în carieră? Asta e altă chestie.

— Literatura şi scrisul sunt mai mult decât o carieră, spun.

— Exact, mă aprobă ea. Sunt un stil de viaţă. Sunt o pasiune de-o viaţă. O artistă trebuie să fie ambiţioasă şi pasionată. Nu lucrezi de la nouă la cinci. Respiri propria artă douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptămână. De aceea ar trebui să te gândeşti serios la histerectomie.

 

O jumătate de oră mai târziu suntem din nou în parc, stând pe o altă bancă – toate patru, simţindu-ne triste, aproape vlăguite. Aşa se-ntâmplă când mai mult de două Degeţici se strâng laolaltă. Atâta ciorovăială ne oboseşte pe toate, secătuindu-ne de puteri, totuşi Degeţicile nu