— Bună, fetelor! Pot să stau şi eu cu voi?

E Doamna Derviş, răsărind dintr-odată pe bancă întocmai ca un Houdini sufit.

E îmbrăcată cu o rochie fumurie simplă şi o pelerină lungă de aceeaşi culoare, prinsă cu o broşa din perle. Poalele rochiei îi flutură uşor în vânt. Poartă un colier pe care este etalat numele Hu{12}, scris cu caractere otomane.

— Eşti bine-venită, dragă sufită. Vino şi stai cu noi.

— Mulţumesc, spune ea. Mă simt bine-venită, dar mi-aş dori să te poţi simţi şi tu la fel. Uită-te la tine, mereu cântărind, mereu pe fugă. Uneori încerci să faci cinci lucruri odată şi apoi cazi lată de oboseală. Fă doar un lucru odată. Care-i graba? Lasă-te în voia clipei. Timpul nu există dincolo de ea. Cei Şapte Adormiţi din Coran au dormit trei sute de ani într-o grotă, însă când s-au trezit se simţeau ca şi când trecuseră doar câteva ore.

— Vrei să dorm? mă încrunt.

— Vreau să încetezi să te iei la întrecere cu timpul.

Încerc să mă las în voia clipei şi îmi dau seama că n-am nici cea mai vagă idee ce înseamnă într-adevăr asta.

— Doamnă Derviş…

— Hmm?

— Crezi că… vreau să zic, dacă aş face vreodată aşa ceva, nu c-aş vrea, desigur, e doar o întrebare, dacă aş face-o într-o zi… vreau să zic, la modul ipotetic. Trag adânc aer în piept şi încerc iar. Crezi că aş putea fi o mamă bună?

Ochii ei de un verde întunecat se deschid larg, făcând riduri pe la colţuri.

— Dacă îndeplineşti trei condiţii, ai să fii o mamă minunată.

— Ce condiţii?

— Întâi de toate, trebuie să vrea Dumnezeu, aşa că e nevoie să fie scris un nou capitol în cartea vieţii tale, spune ea. Pe urmă, trebuie s-o vrei tu, bineînţeles, în adâncul inimii, la fel şi partenerul tău.

— Şi care e a treia condiţie?

— A treia condiţie are legătură cu pescarii, răspunde ea. Trebuie să înveţi ce ştiu ei.

— Iar pescarii! pufneşte Mica Domnişoară Practică ridicând mâinile cu palmele în sus.

Mă uit uluită înjur. Ce-ar putea să ştie pescarii ăştia despre faptul de-a fi mamă? Ce-ar putea ei să ştie şi eu să nu ştiu?

— Dragă Elif, spune Doamna Derviş de parcă mi-ar scrie o scrisoare.

— Da?

— Ai văzut vreodată un pescar alergând spre mare? N-aveai cum – pentru că el, cel pe care-l numeşti pescar, nu aleargă după peşti. Aşteaptă ca peştii să vină la el.

— Adică…?

Doamna Derviş se uită la mine câteva clipe înainte de-a răspunde.

— Adică: Nu mai alerga după valuri. Lasă marea să vină la tine.

Chiar atunci o mamă tânără care împinge un cărucior trece prin faţa noastră şi mă aduce brutal la realitate. Fără să vreau, mă uit la bebeluş – degeţelele trandafirii, părul moale ca pudra, obrăjorii ei cu gropiţe – şi mă pomenesc zâmbind.

— Hai să mergem. Ce mai aşteptăm? întreabă Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă trăgându-mă de braţ. Timpul înseamnă bani.

— Hai să mergem şi să citim romane, spune Domnişoara Cinica Doctă.

— Pe drumul cel mai scurt, ordonă Mica Domnişoară Practică. Să luăm un taxi.

Deodată nu mai vreau să le aud sau să le văd pe niciuna dintre ele. Măcar pentru o vreme.

— Luaţi-o înainte, spun blând, dar ferm. Eu mai stau.

Din fericire, după câteva proteste, cele patru Degeţici pleacă. Certându-se pe ce drum s-o apuce, se îndepărtează pe picioruşele lor şi vocile li se sting treptat în aer.

Zăresc o pisică grasă şi roşcată din preajmă urmărindu-le cu ochii ei ficşi. Oare le poate vedea? Gândul ăsta mă entuziasmează la început, însă apoi mă sperie. Dacă pisica le confundă cu nişte şoareci sau nişte păsări şi încearcă să le înfulece? Dar, spre uşurarea mea, chiar dacă le poate vedea pe Degeţicile mele, pisica închide ochii şi se cufundă din nou în somn, dându-şi seama probabil că îi vor provoca o indigestie.

Trăgând adânc, adânc de tot, aer în piept, le privesc pe micile femei cum ies din parc. Cum să mă descurc cu ele? Îmi fac viaţa mult mai grea, totuşi îmi sunt dragi.

O clipă nesfârşită, îmi doresc să fiu şi eu pescar.

Despre poete şi copii

Ea era fata care voia să fie Dumnezeu ca să poată crea întregul univers din nimic. Atât de mare îi era dorinţa de-a trăi într-o intimitate reală, că nu încăpea în trupul sau în trecutul ei. În tinereţe fusese profesoară o vreme, însă nu i-a luat mult până să descopere că a fi în rândul forţei de muncă nu i se potrivea. Ea era făcută pentru scris. Hotărâtă să-şi câştige existenţa scriind, niciodată mulţumită cu ce i se punea în faţă, îşi croia singură drumul printre ceilalţi. Nu-i stătea în fire să aştepte răbdătoare ziua de mâine. N-ar fi putut să fie un bun pescar.

Pentru prietenii apropiaţi era Syl, pentru cei din familie, Sivvie. Pentru restul lumii era Sylvia Plath.

Căsătoria ei cu Ted Hughes a făcut subiectul a numeroase discuţii aprinse între universitari, feminişti şi nefeminişti deopotrivă. Mulţi au adoptat fie varianta ei din poveste, fie pe-a lui, însă adevărul trebuie să se afle undeva la mijloc, într-o altă nuanţă, nici negru, nici alb. Eseurile şi cărţile scrise despre Sylvia Plath – chiar şi după atâţia ani – au tendinţa să fie la fel de încărcate emoţional ca ea. Poate că toţi biografii ei se îndrăgostesc cumva de ea.

Mariajul ei a fost şubred şi a provocat multă suferinţă. Totuşi, ca multe relaţii care s-au sfârşit în acelaşi fel, a început cu o atracţie magnetică, incontrolabilă. Erau doi poeţi îndrăgostiţi: Sylvia Plath şi Ted Hughes. Metafore împărtăşite, subiectivităţi contradictorii, personalităţi puternice. Oare doi poeţi pot fi îndrăgostiţi fără să concureze unul cu celălalt până la urmă? Nu e imposibil, desigur, dar e greu. Erau tineri, încăpăţânaţi şi liberi. Aveau o grămadă de lucruri să-şi spună şi o lume întreagă de schimbat împreună. Aşadar, s-au îndrăgostit, s-au certat necontenit, s-au iubit cu pasiune şi ardoare, au făcut şi au spus lucruri pe care le-au regretat amarnic mai târziu, s-au iertat unul pe celălalt şi pe ei înşişi, toate prin cuvinte. Cuvintele erau motivul lor personal de mândrie.

Într-un poem de-al ei intitulat „I want, I want”, figura centrală e un prunc divin care nu s-a