născut încă. Enorm, chel şi cu gura căscată, nu e un prunc drăguţ, angelic, ci o forţă violentă a naturii care doreşte să vină pe lume, cere să i se dea iubire şi atenţie şi le primeşte. E un prunc care vrea să fie. Poeta alege vulcanul drept simbol al fertilităţii feminine – darul de-a crea, dezvolta şi purta viaţa înăuntrul său. Dar vulcanul e totodată o forţă periculoasă şi distructivă. Chiar şi atunci când doarme nu poţi fi pe deplin sigur că n-o să erupă în orice moment. Nu poate fi îmblânzit. Nu poate fi prevestit.

De-a lungul vieţii, Sylvia Plath a trecut prin diferite perioade de anxietate întrebându-se ce înseamnă să fii femeie şi mamă. La început s-a temut că e sterilă şi nu poate avea copii. Apoi şi-a pierdut somnul în multe nopţi făcându-şi griji în legătură cu durerile naşterii. Cât de groaznice erau? O să supravieţuiască? Iar după ce-a devenit mamă, şi-a făcut griji în legătură cu lumea de-afară şi cruzimile sale.

Însă era totodată convinsă că faptul de-a fi mamă îi va îmbogăţi mult viaţa şi scrisul. După naştere, avea să devină un alt fel de femeie – pe care o va descrie în poemele ei drept o fiinţă supraomenească, o muritoare vrăjită, preschimbată de simpla atingere a degetului trandafiriu al pruncului. În jurnalul ei scria: „Trebuie să-mi cuceresc mai întâi scrisul şi experienţa şi apoi voi merita să cuceresc naşterea”. Altă dată spunea: „Voi scrie până când încep să dau glas eului meu profund, apoi, după ce voi naşte, voi glăsui încă şi mai profund”. Poate că avea dreptate, la urma urmei. Şi-a scris cea mai valoroasă operă, Ariel, după ce-a devenit mamă.

Curând a dat naştere unei fetiţe şi, şaisprezece luni mai târziu, unui băiat. Să stea acasă şi să-şi crească copiii a fost o hotărâre riscantă, dar a luat-o. De atunci încolo, a avut grijă de casa şi de familia ei şi şi-a scris poemele şi povestirile. Uneori, cele două îndeletniciri ajungeau să se întrepătrundă şi se trezea scriind pagini întregi de jurnal despre cum schimbase scutece şi făcuse prăjituri cu ciocolată.

Îngropându-se în treburile casei, privea de pe margine mersul lumii literare. Lua notă de noile cărţi publicate şi de elogierea scriitorilor care se afirmaseră de curând, în deosebi a scriitoarelor. Invidia nu-i era străină. Aşa cum nu-i erau străine nici furia, angoasa şi autodistrugerea. Şi poate că tocmai de asta pare atât de reală şi prezenţa ei, aşa de palpabilă, la atâta timp după moarte. Plath a scris pe faţă şi cu îndrăzneală despre miriadele de energii întunecate ale vieţii, pe care toţi le recunoaştem, deşi adesea ne prefacem că nu.

În ritmul repetitiv al obişnuinţelor zilnice, se simţea deopotrivă exaltată şi frustrată de sarcinile ei materne. Între timp, soţul ei continua să frecventeze evenimentele literare la care odată mergeau împreună. Continua să trăiască exact ca înainte, scriindu-şi poeziile, făcându-şi noi cunoştinţe, sporindu-şi faima. Poate că paternitatea nu era o ruptură atât de mare în viaţa unui bărbat pe cât era maternitatea în viaţa unei femei. Sau poate, bănuia ea, aşa stăteau lucrurile doar în cazul lor.

Aşa cum copiii erau metafore puternice în poemele ei, poemele erau ca nişte copii pentru Sylvia Plath. Când vorbea despre operele pe care nu le terminase încă, le numea „copii nenăscuţi”. Descria chiar cum poemele îi zâmbeau, cum „frunţile lor mici se umflau de atâta concentrare” şi cum se schimbau în fiecare zi, mişcându-şi mânuţele şi picioruşele. Era nu numai mama copiilor ei, ci a mii de poeme. Dar uneori toţi erau flămânzi şi scânceau în acelaşi timp, tânjind după atenţia şi mângâierea ei, şi oricât s-ar fi străduit, nu putea să-i facă pe toţi fericiţi.

Despărţirea de soţ a fost un punct de cotitură esenţial în viaţa ei. După căderea emoţională, a hotărât să se adune într-un chip mai neîmblânzit, să se reinventeze, să devină o femeie nouă-nouţă. Era ambiţioasă. Era talentată. Era singură. Adesea îşi începea ziua la patru dimineaţa – cele una sau două ore pe care le avea pentru ea însăşi până se trezeau copiii erau cele mai preţioase din zi. Poemele pe care le-a scris în lunile acelea sunt probabil cele mai sclipitoare – precum „Medusa”, „Daddy” sau „Lady Lazarus”, unde şi-a şocat cititorii spunând: „A muri/ E o artă, ca orice altceva./ Mie-mi izbuteşte de minune”. La masa din bucătărie, în baie sau în pat, sub aşternuturi, scria oriunde şi oricând putea, acoperind paginile cu scrisul ei extrem de ordonat, cu o viteză incredibilă – de parcă s-ar fi luat la întrecere cu Dumnezeu, cu oamenii pe care îi iubea şi nu-i mai iubea, cu numeroasele ei cusururi pe care le dispreţuia.

E un poem pe care l-a numit „For a Fatherless Son”. Despre un tată care şi-a părăsit căminul, soţia şi copiii. E mai multă mâhnire decât ranchiună în el, mai multă renunţare decât luptă. Simţi că s-a schimbat ceva înăuntrul ei. Fiindcă n-o încerca furia sau răzvrătirea, ci un sentiment de veşnică tristeţe. Vorbea despre golul rămas în viaţa copiilor ei după plecarea tatălui, o absenţă care creştea alături de ei ca un copac şi cu care trebuiau să înveţe să trăiască.

În acea perioadă şi-a dorit să fie multe lucruri odată şi să exceleze la fiecare în egală măsură. Mamă, gospodină, scriitoare, poetă… Voia ca totul să se întâmple imediat şi fără cusur. Poate că era chiar îndrăgostită de creaţia ei. Şi-a păstrat cu încăpăţânare credinţa că putea fi totodată o mamă ideală şi o poetă excelentă: Poeta-Mamă perfectă. Nu era o combinaţie uşoară, mai ales în climatul anilor ’50, când toată lumea credea că femeile trebuiau să facă o alegere clară. Ea a refuzat să aleagă.

Cu toate astea, efortul de a deveni o „superfemeie” a epuizat-o pe Sylvia Plath. Curând a observat că făcea prea multe sforţări. Când ajungea într-un loc, descoperea că uitase să treacă prin altul; când dregea un lucru, altceva se dezmembra. Încet, dar sigur, şi-a dat seama că nu putea fi perfectă. De aceea poemul ei „Manechinele müncheneze” începe astfel:

 

„Perfecţiunea-i cumplită, / Nu poate-avea copii.”

 

Cu banii obţinuţi din