premiile şi bursele literare plătea bona. Scriind primul şi singurul ei roman, Clopotul de sticlă, în încercarea de-a stabili o legătură mai profundă cu trecutul şi sufletul ei, a sondat tocmai tărâmurile temerilor ei interioare – teama de normalitate, teama că era aidoma altor mii de oameni; şi teama de nebunie, că era atât de diferită încât n-avea nicio şansă să se integreze în societate. A descris în detaliu căderea psihică, terapia cu electroşocuri şi monotonia sufocantă a vieţii moderne: „Pentru persoana de sub clopotul de sticlă, pasivă şi-mpietrită ca un copil mort, lumea însăşi e visul urât”{13}. Când a fost publicată cartea, în ianuarie 1963, cititorii aveau păreri împărţite şi Plath însăşi era adânc mâhnită de tonul recenziilor cu care a fost întâmpinată.

Pierzându-şi curajul, incapabilă să satisfacă exigenţele enorme pe care şi le impusese, Plath a hotărât că era mai bine să moară decât să trăiască în felul prescris de alţii. Fiind o creatoare, înzestrată cu o pasiune nestăpânită, voia totul sau nimic… Mai încercase să se sinucidă la douăzeci de ani, cu o supradoză de somnifere. Însă la vremea aceea îşi dorise deopotrivă şi să moară de mâna ei, şi să fie salvată. De data asta voia doar primul lucru.

Era o dimineaţă rece, pe 11 februarie 1963, care duhnea a plictiseală şi îţi dădea o senzaţie de izolare. După ce a verificat dacă copiii dormeau în paturile lor şi le-a lăsat lapte şi pâine pe noptieră, a închis uşa camerei lor şi a acoperit crăpăturile. S-a dus în bucătărie, a dat drumul la gaz în cuptor şi a luat un pumn de somnifere, înghiţindu-le unul după altul. Apoi şi-a vârât capul în cuptor şi, pe când gazul i se prelingea pe faţă, s-a cufundat în somnul etern. Avea doar treizeci de ani.

Până în ziua de azi, moştenirea legendară a Sylviei Plath a rămas nedepăşită. În Turcia, am cunoscut numeroase studente care îi admiră atât de mult opera, încât organizează în campus nopţi speciale de lectură. În America, există un blog pestriţ şi incitant, numit Playgroup with Sylvia Plath{14}. În Germania, am vorbit odată cu o filipineză care îşi numise fetiţa Ariel în cinstea ei. În Franţa, la o organizaţie internaţională a femeilor, am întâlnit o femeie de afaceri şic care ne-a rugat să „închinăm în cinstea Sylviei”.

Despre nicio altă sinucidere din lumea literară nu s-a vorbit şi nu s-a scris atâta. Nicio altă scriitoare nu s-a transformat, după moarte, într-un asemenea idol, ce transcede spaţiul şi timpul.

 

Lovitura de stat de la miezul nopţii

Într-o noapte, pe la sfârşitul verii, aud glasuri în somn. O uşă se deschide şi se-nchide undeva în casă, paşi pe scări, şoapte în întuneric. Gândindu-mă că am un coşmar, mă foiesc şi mă răsucesc în pat. Apoi cineva mă înghionteşte în umăr, strigând:

— Hei, trezeşte-te!

Încerc să ignor vocea, sperând că momentul va trece, aşa cum se întâmplă mereu, dar urmează un al doilea ordin, de data asta mai tare.

— Scoală-te! Trezeşte-te odată!

Deschid ochii şi mă pomenesc literalmente nas în nas cu Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă. Mi s-a căţărat pe umăr şi s-a târât până pe faţa mea, unde stă acum pe bărbie, cu picioarele depărtate şi mâinile în şolduri. Se uită la mine oarecum triumfător, lucru pe care îl găsesc mai degrabă enigmatic decât deranjant în starea de-acum. Machiajul îi e perfect, cocul bine strâns, ca de obicei. Chiar şi la ora asta pare aranjată şi pusă la patru ace. Abia după câteva clipe observ că e îmbrăcată într-o uniformă militară cu trese pe umeri. Nici n-apuc s-o întreb de ce naiba s-a îmbrăcat aşa, că îmi vorbeşte pe un ton aproape de nerecunoscut.

— E o problemă de importanţă majoră. Ai face bine să te trezeşti!

— Păi, nu poate aştepta până dimineaţă? bombăn. Dormeam, dacă n-ai observat.

— Nu, nu poate aştepta în niciun caz, spune. Cel mai bun interval pentru preluarea puterii sunt orele din toiul nopţii, când toată lumea doarme şi rezistenţa e slabă.

Mă ridic în capul oaselor şi mă uit la ea uluită, ca un animal prins în lumina farurilor.

— Ce-ai spus?

Răspunde la expresia mea năucită cu o privire glacială. În toţi anii de când ne cunoaştem, n-am mai văzut-o niciodată aşa.

— Din momentul ăsta, am declarat lovitură de stat, spune. Regimul din casa asta s-a schimbat.

Despre ce naiba vorbeşte? Cu părul zburlit şi teama bolborosindu-mi în gâtlej, mă chinui să-mi dau seama ce se petrece.

— În două minute te aşteptăm în living. Nu întârzia, comitetul n-o să înghită aşa ceva, spune Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă plecând.

Încă ameţită de somn, îmi arunc un şal pe umeri, mă spăl pe faţă şi cobor. Când intru în living mă aşteaptă o scenă surprinzătoare. Membrele Corului Vocilor Discordante sunt acolo, toate încruntate. Tensiunea din încăpere e atât de densă, mai că aş putea s-o ating. În colţ, CD player-ul zbiară nişte cântece pe care nu le-am auzit niciodată sub acoperişul ăsta. Sună alarmant de agresiv, ca imnul unei ţări care le-a declarat război tuturor vecinilor şi tuturor vecinilor vecinilor săi.

Întâi o văd pe Domnişoara Cinica Doctă. Stă în fructiera de pe masă, bălăngănindu-şi picioarele în timp ce pufăie din ţigară. De obicei nu le dau voie Degeţicilor să fumeze în casă, dar ceva îmi spune că nu-i momentul să-i aduc aminte. Are o sclipire neobişnuită în ochi, o fereală ciudată, pe care nu prea reuşesc s-o prind. Poartă un veston militar pe deasupra rochiei hippy, o combinaţie aiuristică ce îmi dă ameţeli.

În spatele ei, sprijinită de o cutie cu şerveţele, stă Mica Domnişoară Practică, îmbrăcată cu o geacă groasă, bocanci negri greoi, pantaloni de camuflaj şi un hanorac verde, asortat. Cu mâinile încrucişate pe piept şi sprâncenele încruntate, oftează zgomotos. Din cine ştie ce motiv necunoscut mie, se holbează la perete, evitând clar orice contact vizual.

Lângă petunia în ghiveci de sub fereastră, cu genunchii strânşi la piept, stă Doamna Derviş. O şuviţă din părul roşcat i-a scăpat de sub turban şi îi aruncă o umbră pe chip. La o privire mai atentă, observ că e legată cu cătuşe de calorifer.

— Ce se petrece aici? întreb şi o urmă