Draga Edward carte în format electronic .PDF 📖

ANN NAPOLITANO

DRAGĂ EDWARD

Dear Edward (2020)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Litera - 2020 

 Lui Dan Wilde, pentru tot

Lui Dan Wilde, pentru tot

„Dat fiind că moartea este o certitudine, însă ceasul morţii este incert, care-i cel mai important lucru?”

Perma Chödrön

Aeroportul din Newark străluceşte după recenta renovare. La fiecare îmbinare a barierei de securitate sunt plante în ghiveci, aşa încât pasagerii să nu-şi dea seama cât de mult vor avea de aşteptat. Oamenii se reazemă de pereţi sau stau pe valize. Cu toţii s-au trezit înainte de răsărit; pufnesc zgomotos şi se bâlbâie de oboseală.

Când cei din familia Adler ajung în faţă, îşi pun computerele şi pantofii în tăvile speciale. Bruce Adler îşi scoate cureaua, o rulează şi o aşază frumos lângă mocasinii maro, într-o tavă cenuşie de plastic. Fiii lui sunt mai dezordonaţi, îşi aruncă tenişii direct peste laptopuri şi portofele. Şireturile spânzură afară din tava folosită în comun, şi Bruce nu se poate abţine să nu le bage înăuntru.

Pe indicatorul mare, dreptunghiular de lângă ei scrie: Toate portofelele, cheile, telefoanele, bijuteriile, dispozitivele electronice, computerele, obiectele metalice, pantofii, curelele şi alimentele trebuie plasate în recipientele special destinate controlului de securitate. Toate băuturile şi produsele de contrabandă trebuie aruncate.

Bruce şi Jane Adler stau de o parte şi de cealaltă a fiului lor de doisprezece ani, Eddie, în timp ce se apropie de scaner. Fiul lor de cincisprezece ani, Jordan, rămâne în urmă până când familia lui trece prin cadru.

Jordan îi spune agentului de securitate care operează dispozitivul:

— Aleg să nu o fac.

Agentul îi aruncă o privire.

— Ce-ai zis?

Băiatul îşi îndeasă mâinile în buzunare şi spune:

— Aleg să nu trec prin dispozitiv.

Agentul strigă, aparent spre întreaga sală:

— Avem unu’ care A-L-E-G-E.

— Jordan, zice tatăl lui, din partea cealaltă a tunelului. Ce faci?

Băiatul ridică din umeri.

— Ăsta-i un scaner cu retrodifuzie în tot corpul, tată. Este cel mai periculos şi mai puţin eficient dispozitiv de pe piaţă. Am citit despre el şi n-am de gând să trec prin cadru.

Bruce, care e la vreo zece metri şi ştie că nu i se va permite să treacă înapoi prin scaner ca să se alăture fiului său, închide gura. Ar vrea ca Jordan să nu mai scoată niciun cuvânt.

— Dă-te la o parte, puştiule, zice agentul. Blochezi trecerea.

După ce băiatul s-a conformat, agentul zice:

— Să-ţi spun ceva, e mult mai uşor şi mai plăcut să treci prin cadrul ăsta decât să te pipăie tipul ăla de acolo. Pipăitul e peste tot, dacă pricepi ce zic.

Băiatul îşi dă la o parte părul de pe frunte. În ultimul an a crescut cu vreo cincisprezece centimetri şi e slab ca un ogar. La fel ca mama şi fratele său, are părul cârlionţat şi îi creşte aşa de repede, încât nu reuşeşte niciodată să-l ţină-n frâu. Tatăl are părul alb, tuns scurt. Albul a apărut când Bruce avea douăzeci şi şapte de ani, în anul în care s-a născut Jordan. Lui Bruce îi place să arate spre capul său şi să-i spună fiului: Uite ce mi-ai făcut. Băiatul ştie că în acest moment tatăl îl fixează cu privirea, ca şi cum ar încerca să-i trimită prin aer un strop de judecată sănătoasă.

Jordan zice:

— Există patru motive pentru care nu trec prin aparatul ăsta. Aţi dori să le auziţi?

Agentul pare amuzat. De-acum nu mai e singurul atent la băiat; toţi pasagerii din jur ascultă.

— Of, Doamne, mormăie Bruce.

Eddie Adler îşi strecoară mâna în cea a mamei, pentru prima oară în cel puţin un an. Să-şi privească părinţii cum împachetează pentru această mutare de la New York la Los Angeles – Marea Transformare, cum i-a zis tata – l-a deranjat la stomac. Acum simte cum îi bolborosesc intestinele şi se întreabă dacă e vreo toaletă prin preajmă.

— Ar fi trebuit să stăm cu el, zice.

— N-o să păţească nimic, spune Jane, atât pentru sine, cât şi pentru fiul ei.

Privirea soţului e aţintită asupra lui Jordan, dar ea nu poate să se uite. În schimb, se concentrează pe plăcerea tactilă a mâinii copilului în mâna sa. Îi fusese dor de asta. Atât de multe ar putea fi rezolvate, îşi zice ea, dacă pur şi simplu ne-am ţine mai des de mână.

Agentul îşi umflă pieptul şi zice:

— Ia zi, puştiule.

Jordan ridică degetele, gata de enumerare.

— Unu, prefer să-mi limitez expunerea la radiaţii. Doi, nu cred că această tehnologie previne terorismul. Trei, mă dezgustă faptul că guvernul vrea să-mi fotografieze ouăle. Şi patru – îşi trage răsuflarea –, cred că poziţia pe care eşti silit s-o iei atunci când treci prin aparat – cu mâinile ridicate, ca şi cum l-ar ataca un jefuitor – are rostul de a te face să se simţi neputincios şi înjosit.

Agentul de securitate nu mai zâmbeşte. Se uită în jur. Nu-i sigur că băiatul ăsta nu-l ia peste picior.

Crispin Cox este într-un scaun cu rotile parcat în apropiere, aşteptând ca agenţii de securitate să examineze scaunul ca să vadă dacă nu ascunde explozibili. Bătrânul clocoteşte din pricina asta. Să examineze scaunul său cu rotile ca să vadă dacă nu ascunde explozibili! Dacă ar avea destul aer în plămâni, ar refuza. Cine se cred, idioţii ăştia? Drept cine îl iau? Nu-i deja destul de rău că trebuie să stea ţintuit în scaunul acela şi să călătorească împreună cu o asistentă medicală?

— Pipăiţi-l naibii pe băiat, mârâie el.

Bătrânul dăduse ordine timp de zeci de ani şi aproape niciodată nu i s-a întâmplat să nu fie ascultat. Forţa vocii lui străpunge nehotărârea