agentului, aşa cum trece printr-o scândură mâna unui karatist care are centura neagră. Îi face semn lui Jordan să se ducă la alt agent, care îi spune să-şi desfacă picioarele şi să întindă braţele. Familia lui se uită, consternată, cum agentul îşi mişcă brutal mâna între picioarele băiatului.

— Câţi ani ai? întreabă agentul când se întrerupe ca să-şi potrivească la loc mănuşile de cauciuc.

— Cincisprezece.

Agentul face o mutră acră.

— Nu prea dăm de puşti care să facă asta.

— Dar de cine daţi?

— Hipioţi, de cele mai multe ori.

Se gândeşte o clipă.

— Sau foşti hipioţi.

Jordan trebuie să-şi silească trupul să stea nemişcat. Agentul îi pipăie betelia blugilor şi băiatul se gâdilă.

— Poate că o să fiu şi eu hipiot când mă fac mare.

— Am terminat, puştiulache, zice bărbatul. Pleacă de aici.

Jordan zâmbeşte când se alătură alor săi. Îşi ia tenişii din mâna fratelui său.

— Hai să mergem, zice Jordan. Să nu scăpăm avionul.

— Vorbim noi despre asta mai târziu, zice Bruce.

Cei doi băieţi o iau înainte. Pe acest coridor sunt ferestre şi în depărtare se văd zgârie-norii din New York – munţi de oţel şi sticlă făcuţi de mâna omului, care împung cerul albastru. Jane şi Bruce nu se pot abţine să nu caute din priviri locul unde se aflau cândva Turnurile Gemene, aşa cum ai tendinţa să pipăi cu limba gaura rămasă după ce ţi s-a scos un dinte. Fiii lor, care abia învăţau să meargă când au căzut turnurile, acceptă linia clădirilor aşa cum este ea.

— Eddie, zice Jordan, şi cei doi băieţi se uită unul la altul.

Fraţii îşi citesc cu uşurinţă gândurile; adesea, părinţii lor descoperă, uluiţi, că Jordan şi Eddie au purtat o întreagă discuţie şi au luat o hotărâre pe muteşte. Întotdeauna au acţionat ca un tot unitar şi au făcut totul împreună. Totuşi, în ultimul an, Jordan a început să se îndepărteze. Felul în care rosteşte acum numele fratelui său înseamnă: Încă sunt aici. O să mă întorc întotdeauna.

Eddie îi trage uşurel un pumn în braţ fratelui său şi o ia la fugă înainte.

Jane păşeşte cu grijă. Simte furnicături în mâna căreia mezinul tocmai i-a dat drumul.

La poartă, sunt iarăşi nevoiţi să aştepte. Linda Stollen, o tânără îmbrăcată complet în alb, intră în grabă într-o farmacie. Are palmele transpirate şi inima îi bubuie de parcă ar da să-i iasă din piept. Zborul ei de la Chicago aterizase la miezul nopţii, iar ea şi-a petrecut orele de aşteptare pe o bancă, încercând să aţipească în capul oaselor, cu geanta strânsă la piept. Alesese cel mai ieftin zbor – de unde şi ocolul prin Newark – şi în drum spre aeroport îşi anunţase tatăl că n-avea să-i mai ceară niciodată bani. El râsese în hohote, ba chiar se plesnise peste genunchi, de parcă tocmai i-ar fi spus cea mai grozavă glumă pe care a auzit-o în viaţa lui. Şi totuşi, ea vorbea serios. În clipa asta, ea ştie două lucruri: unu, că n-o să se mai întoarcă niciodată în Indiana, şi doi, că n-o să le mai ceară niciodată nimic tatălui ei şi celei de-a treia neveste a lui.

Este a doua farmacie în care Linda intră în ultimele douăzeci şi patru de ore. Bagă mâna în geantă şi atinge ambalajul testului de sarcină cumpărat din South Bend. De această dată alege o revistă de cancanuri, o pungă cu bomboane de ciocolată şi un suc acidulat, dietetic, pe care le duce la casă.

Crispin Cox sforăie pe scaunul lui, cu trupul ca un origami sfrijit, numai piele şi os. Din când în când, degetele îi flutură, ca nişte păsăruici care trudesc să-şi ia zborul. Asistenta medicală, o femeie de vârstă mijlocie, cu sprâncene stufoase, stă undeva lângă el şi îşi pileşte unghiile.

Jane şi Bruce şed unul lângă altul pe scaunele albastre din aeroport şi se ciondănesc, deşi nimeni din jur n-ar bănui asta. Au feţele calme, vocile scăzute. Fiii lor numesc acest stil de conflict părintesc „DEFCON 4”{1}, şi nu-i îngrijorează. Părinţii lor se înfruntă, dar e mai degrabă o formă de comunicare decât o luptă. Se deschid unul spre altul, nu se lovesc.

— A fost o situaţie primejdioasă, zice Bruce.

Jane scutură uşor din cap.

— Jordan e un copil. Nu i-ar fi făcut nimic rău. Era dreptul lui.

— Eşti naivă. Şi-a dat drumul la gură, şi ţara asta nu priveşte cu îngăduinţă aşa ceva, indiferent ce susţine Constituţia.

— Tu l-ai învăţat să spună ce gândeşte.

Bruce strânge din buze. Ar vrea s-o contrazică, dar nu poate. Îşi şcolarizează la domiciliu băieţii şi întotdeauna a pus accentul în programa lor pe gândirea critică. Îşi aminteşte că de curând le ţinuse o tiradă despre importanţa de a nu considera regulile ca fiind de la sine înţelese. Puneţi totul sub semnul întrebării, le spusese. Totul. Săptămâni întregi fusese obsedat de idioţenia fanfaronilor ălora de la Columbia care nu l-au titularizat din cauză că nu se ducea la petrecerile lor. Îl întrebase pe şeful de catedră: Ce mama dracului are de-a face matematica cu trăncănelile la beţivăneală? Vrea ca şi fiii săi să pună sub semnul întrebării autoritatea fanfaronilor, dar nu încă. Ar fi trebuit să completeze declaraţia cu: Puneţi totul sub semnul întrebării, după ce vă faceţi mari, vă controlaţi pe deplin puterile şi nu mai locuiţi acasă, pentru ca eu să nu trebuiască să văd şi să-mi fac griji.

— Uită-te la femeia aceea, zice Jane. Are clopoţei cusuţi pe tivul fustei. Îţi poţi imagina să porţi ceva care scoate clinchete la fiecare mişcare?

Clatină din cap cu o expresie care s-ar fi vrut batjocoritoare, însă până la urmă e admirativă. Îşi închipuie că păşeşte în clinchet de clopoţei. Să creezi muzică şi să atragi atenţia, la fiecare pas. Ea poartă blugi şi ceea ce consideră a fi „puloverul de scris”. În dimineaţa asta s-a îmbrăcat ca să se simtă confortabil. Femeia aceea pentru ce s-o fi îmbrăcat?

Teama şi jena care s-au răspândit în trupul