lui Bruce, lângă scaner, încep să se împrăştie. Îşi masează tâmplele şi înalţă rugăciunea de mulţumire a unui evreu ateu pentru că nu s-a ales cu una dintre durerile de cap care fac să-i zvâcnească toate cele douăzeci şi două de oase ale craniului. Când doctorul l-a întrebat dacă ştie ce anume îi declanşează migrenele, Bruce a pufnit dispreţuitor. Răspunsul era atât de limpede şi de evident: fiii săi. Pentru el, paternitatea înseamnă un fior de groază după altul. Când băieţii erau doar nişte bebeluşi, Jane îi zicea că îi ţine în braţe ca pe nişte grenade vii. Din punctul său de vedere, asta şi erau, şi sunt încă. Motivul pentru care a acceptat să se mute în Los Angeles este acela că studioul cinematografic le închiria o casă cu curte. Bruce are de gând să-şi aşeze grenadele în acel ţarc şi, dacă vor să meargă undeva, să aibă nevoie de el să le ducă cu maşina. La New York puteau, pur şi simplu, să se suie în lift, şi duse erau.

Aruncă o privire spre fiii lui. Stau în cealaltă parte a sălii, ca un mic act de independenţă, şi citesc. Mezinul îl priveşte, la rândul lui. Eddie e şi el un războinic. Schimbă între ei o privire, două versiuni ale aceleiaşi feţe. Bruce se sileşte să afişeze un zâmbet larg, încercând să-i smulgă unul şi fiului său. Simte brusc că-i este dor să-şi vadă băiatul fericit.

Femeia cu fusta zgomotoasă trece printre ei, rupând legătura. Clopoţeii răsună la fiecare pas. E o filipineză înaltă şi voinică. Are mărgeluţe în părul închis la culoare. Cântă încetişor. Cuvintele se aud slab, dar ea le împrăştie prin sala de aşteptare ca pe nişte petale de floare: Slavă, Har, Aleluia, Iubire.

Un negru în uniformă militară stă în picioare la fereastră, cu spatele la sală. Are aproape doi metri şi e ca un dulap. Benjamin Stillman ocupă mult spaţiu chiar şi într-o încăpere foarte spaţioasă. O ascultă pe femeia care cântă; vocea ei îi aminteşte de bunica sa. Ştie că, la fel ca şi scanerul, bunica o să-l citească din clipa în care o să-l vadă, pe Aeroportul din Los Angeles. O să-şi dea seama ce s-a întâmplat în timpul înfruntării cu Gavin; o să vadă glonţul care l-a străpuns într-o parte, după două săptămâni, şi punga pentru colostomie, care acoperă acum gaura. În faţa ei – cu toate că Benjamin este expert în subterfugii şi şi-a petrecut întreaga viaţă ascunzând adevăruri de toată lumea, inclusiv de el însuşi – jocul se va sfârşi. Însă, în acest moment, frânturile de cântec îi aduc alinare.

O angajată a companiei aeriene se îndreaptă cu paşi unduitori până la intrarea sălii de aşteptare, ţinând un microfon în mână. Stă cu şoldurile împinse într-o parte. Pe agenţii de la cealaltă poartă uniformele arată fie lălâi, fie prea strâmte, însă a ei vine perfect pe corp, de parcă ar fi fost făcută la comandă. Are părul pieptănat într-un coc îngrijit şi este dată cu un ruj roşu, lucios.

Mark Lassio, care îi trimitea asociatului său mesaje cu instrucţiuni, ridică privirea. Are treizeci şi doi de ani, iar în ultimii trei ani a avut două profiluri în revista Forbes. Are bărbia dură, ochi albaştri care stăpânesc arta fulgerării şi părul scurt, dat cu gel. Costumul său este de un gri mat, culoare care îl face să arate discret, şi totuşi scump. Mark o cântăreşte din priviri pe femeie şi simte cum creierul i se transformă într-o turbină, învârtind de colo colo tot whisky-ul de aseară. Se aşază mai drept pe scaun şi îi acordă femeii toată atenţia.

— Doamnelor şi domnilor, spune ea, vă invităm la bordul cursei 2977 spre Los Angeles. Suntem gata de îmbarcare.

Avionul este un Airbus A321, o balenă albă cu o dungă albastră pe lateral. Sunt 187 de locuri pentru pasageri, cu un interval de trecere, la mijloc. La clasa întâi, sunt câte două fotolii încăpătoare de o parte şi de alta a intervalului; la clasa economică, sunt câte trei locuri de fiecare parte. Toate locurile la acest zbor au fost vândute.

Şirul pasagerilor înaintează încet; genţile mici, pline cu lucruri esenţiale sau prea preţioase ca să fie lăsate la cală, li se izbesc de genunchi. Primul lucru pe care îl constată când intră în avion este temperatura. Spaţiul e rece ca o cameră frigorifică şi duzele de aer condiţionat scot un şâşâit continuu, acuzator. Pasagerilor li s-a făcut pielea de găină pe braţele goale şi curând şi-au tras pe ei pulovere.

Asistenta lui Crispin se foieşte în jurul lui pe când el se mută de pe scaunul cu rotile într-unul dintre fotoliile de la clasa întâi. Acum e treaz, şi iritarea lui a ajuns la cote maxime. Unul dintre cele mai rele lucruri atunci când eşti bolnav e că asta le dă oamenilor – nişte necunoscuţi, fir-ar ei ai dracu’ – dreptul să-l atingă. Asistenta se întinde şi îl prinde de coapsă, ca să-l aşeze mai bine. Coapsa lui! Cândva, picioarele lui umblau prin săli de consiliu, străbăteau terenul de squash de la club şi schiau pe coaste abrupte în Jackson Hole{2}. Acum, o femeie pe care o consideră în cel mai bun caz mediocră crede că le poate înconjura cu palmele ei. Îi face semn cu mâna să-l lase în pace.

— N-am nevoie de ajutor, zice, ca să mă aşez pe un nenorocit de scaun.

Benjamin urcă în avion cu capul plecat. Până la New York a zburat cu un avion militar, aşa că acesta este primul său zbor cu o cursă de pasageri după mai bine de un an. Totuşi, ştie la ce să se aştepte, şi anume la lipsa de confort. În 2002 ar fi fost trecut automat de la clasa economică la clasa întâi, şi când l-ar fi văzut, toţi cei din avion l-ar fi aplaudat. Acum un pasager începe să bată din palme, apoi i se alătură încă unul, apoi alţi câţiva. Aplauzele saltă ca o