piatră pe suprafaţa lacului, atingând-o din loc în loc, înainte să se scufunde sub suprafaţa întunecată, în tăcere. Zgomotul, atât timp cât durează, este nervos, cu unde de stinghereală.

— Vă mulţumim pentru serviciile aduse, şopteşte o tânără.

Militarul ridică mâna într-un salut moale şi se lasă să cadă pe locul său de la clasa economică.

Familia Adler se răsfiră pe lângă uşă. Jane le face semn cu mâna soţului şi fiilor, care sunt în faţa sa, şi apoi se grăbeşte să intre la clasa întâi, cu umerii încovoiaţi. Bruce se uită o clipă după soţia sa, apoi dirijează siluetele deşirate ale lui Jordan şi Eddie spre partea din spate a avionului. Se uită la numerele scaunelor pe lângă care trec şi calculează că vor fi la douăzeci şi nouă de rânduri de Jane, care promisese că o să-şi schimbe biletul cu unul mai ieftin, ca să stea cu ei. Bruce ştia deja că promisiunile ei, când sunt legate de muncă, nu valorează nici cât o ceapă degerată. Şi totuşi, alege de fiecare dată s-o creadă şi, astfel, să fie dezamăgit.

— Ce rând, tată? zice Eddie.

— Treizeci şi unu.

Pasagerii despachetează gustări şi cărţi şi le îndeasă în buzunarul de pe spătarul scaunului din faţa lor. Partea din spate a avionului miroase a mâncare indiană. Pasagerii care gătesc acasă, printre care se numără şi Bruce, adulmecă şi îşi spun: chimen. Jordan şi Eddie se ciondănesc care să stea la geam – tatăl vrea locul de la margine, ca să aibă mai mult spaţiu pentru picioare – până când băiatul mai mare îşi dă seama că împiedică alţi pasageri să ajungă la locurile lor şi cedează brusc. De cum se aşază însă, regretă această dovadă de maturitate; acum se simte prins ca într-o capcană, între tatăl şi fratele lui. Toată exaltarea – puterea – pe care a simţit-o după percheziţie s-a spulberat. Timp de câteva minute, s-a simţit pe deplin matur. Acum se simte ca un copil mic şi prost, prins cu curele într-un scăunel pentru bebeluşi. Jordan se hotărăşte să nu vorbească cel puţin o oră cu Eddie, ca să-l pedepsească.

— Tată, zice Eddie, lucrurile noastre vor fi în casa nouă când ajungem acolo?

Bruce se întreabă ce anume îl preocupă pe Eddie: fotoliul gonflabil, partiturile pentru pian, elefantul de pluş cu care mai doarme din când în când? Fiii săi au locuit toată viaţa în apartamentul din New York. Apartamentul respectiv a fost acum închiriat; dacă Jane va avea succes şi vor hotărî să rămână pe Coasta de Vest, o să fie vândut.

— Cutiile noastre ajung săptămâna viitoare, zice Bruce. Însă casa e mobilată, aşa că ne descurcăm până atunci.

Băiatul, care pare mai mic de doisprezece ani, dă din cap spre hubloul oval de lângă el. Vârfurile degetelor i se albesc în timp ce apăsă pe plasticul transparent.

Linda Stollen tremură în blugii albi şi bluza subţire. Femeia care şade în dreapta pare, incredibil, să fi adormit deja. Şi-a acoperit faţa cu o eşarfă albastră şi se reazemă de hublou. Linda scormoneşte prin buzunarul de pe spătarul scaunului, sperând să găsească o pătură, când femeia cu fusta muzicală păşeşte pe rândul ei. E atât de mare, încât atunci când se aşază pe locul de la margine se revarsă peste cotieră, în spaţiul personal al Lindei.

— Bună dimineaţa, scumpo, zice femeia. Sunt Florida.

Linda îşi trage coatele mai aproape de trup, ca să n-o atingă.

— Ca statul?

— Nu ca statul. Eu sunt statul. Sunt Florida.

Dumnezeule mare, îşi zice Linda. Zborul ăsta durează şase ore. Va trebui să mă prefac că dorm tot timpul.

— Cum te cheamă, dragă?

Linda şovăie. Iată o ocazie neprevăzută să-şi activeze sinele cel nou. Are de gând să se prezinte necunoscuţilor din California ca Belinda. E parte dintr-un nou început: o versiune mai bună a ei, cu un nume mai bun. Belinda, a hotărât ea, este o femeie atrăgătoare, care debordează de încredere în sine. Linda este o gospodină nesigură, cu glezne groase. Linda îşi răsuceşte limba în gură, pregătindu-se. Be-lin-da. Însă nu reuşeşte să pronunţe silabele. Tuşeşte şi se aude zicând:

— Mă mărit. Mă duc în California ca iubitul meu să mă poată cere în căsătorie. O să mă ceară în căsătorie.

— Păi, zice Florida cu blândeţe, asta-i grozav.

— Da, zice Linda. Da. Presupun că da.

În acel moment îşi dă seama ce obosită este şi cât de puţin a dormit în noaptea trecută. Cuvântul presupun sună ridicol în gura ei. Se întreabă dacă e prima dată când îl foloseşte într-un enunţ.

Florida se apleacă să aranjeze altfel lucrurile din enorma sa geantă de pânză.

— Am avut şi eu căsnicii cât degetele de la o mână, zice. Poate chiar mai multe.

Tatăl Lindei se însurase de trei ori, mama se măritase de două ori. I se pare ceva rezonabil să numeri căsătoriile pe degetele de la o mână, cu toate că ea, personal, are de gând să se mărite o singură dată. Are de gând să fie altfel decât toţi cei din neamul Stollen. Să fie mai bună.

— Dacă ţi se face foame, dragă, am o grămadă de gustări. Refuz să mă ating de mâncarea scârboasă din avion. Dacă-i poţi zice mâncare.

Lindei îi chiorăie stomacul. Când a mâncat ultima dată ca lumea? Ieri? Se uită la punga cu bomboane de ciocolată care se iţeşte oropsită din buzunarul de pe scaun. Cu o grabă care o surprinde, înşfacă punga, o desface şi îşi toarnă tot conţinutul în gură.

— Nu mi-ai spus cum te cheamă, zice Florida.

Se opreşte o clipă din mestecat.

— Linda.

Stewardesa – aceeaşi femeie care i-a întâmpinat la poartă – merge săltat pe culoar, verificând compartimentele pentru bagaje şi centurile de siguranţă. Pare să se mişte pe acordurile unei melodii lăuntrice; încetineşte, zâmbeşte, apoi schimbă ritmul. O urmăresc cu privirea şi bărbaţii, şi femeile; mersul ei elegant e magnetic. E clar că stewardesa e obişnuită cu această atenţie. Scoate limba la un bebeluş aşezat în poala mamei, şi