— Am fost avertizată de problema dumneavoastră medicală, pentru că sunt stewardesa-şefă pe această cursă. Dacă aveţi nevoie de ajutor, în orice moment, vă rog să nu ezitaţi să ne spuneţi.

Militarul e uimit; tocmai se uita pe hublou la amestecul de nuanţe cenuşii de la orizont. Avioane, piste de decolare, oraşul în depărtare, cu contururile sale neregulate, o autostradă, maşini care trec vâjâind. Se uită în ochii ei – dându-şi seama, când o face, că de zile întregi, poate chiar de săptămâni, evitase orice contact vizual. Ochii ei au culoarea mierii; sunt adânci şi e plăcut să-i priveşti. Benjamin dă din cap, tulburat, şi se sileşte să se uite în altă parte.

— Mulţumesc.

La clasa întâi, Mark Lassio şi-a rânduit cu precizie lucrurile din jur. Laptopul, o carte poliţistă şi o sticlă de apă sunt în buzunarul scaunului din faţă. Telefonul e în mână; pantofii şi i-a scos şi i-a pus sub scaun. Servieta, aşezată orizontal în compartimentul de deasupra, conţine hârtii de la birou, trei dintre cele mai bune stilouri ale sale, pilule cu cafeină şi o pungă cu migdale. Se duce în California ca să perfecteze o tranzacţie importantă, la care lucrează de câteva luni. Se uită peste umăr, încercând să pară degajat, însă niciodată nu s-a priceput să arate degajat. E un bărbat care arată cel mai bine într-un costum de trei mii de dolari. Cu aceeaşi intensitate cu care abordează exerciţiile la sală, cinele romantice şi prezentările pe care le face clienţilor, trage acum cu ochiul la perdeaua care desparte clasa întâi de cea economică. Porecla lui la birou este Barosul.

Stewardesa îi atrage atenţia din motive evidente, dar e mai mult decât simpla ei frumuseţe. E la acea vârstă miraculoasă, sclipitoare – îi dă cam douăzeci şi şapte de ani – când o femeie se află la răspântia dintre tinereţe şi maturitate. E, cumva, atât o fetişcană de şaisprezece ani, cu pielea catifelată, cât şi o femeie de patruzeci de ani cu experienţă, în acelaşi moment infinit, de înflorire. Şi această femeie anume e plină de strălucire ca o casă în flăcări. Mark n-a mai văzut de multă vreme, poate niciodată, pe cineva atât de plin de celule şi gene şi biologie. E plină de aceleaşi lucruri ca toţi ceilalţi, însă la ea totul e pornit.

Când stewardesa intră, în cele din urmă, la clasa întâi, Mark simte nevoia stringentă să-şi desfacă centura, s-o prindă de mâna stângă cu dreapta lui, să-i înlănţuie talia cu celălalt braţ şi să înceapă să danseze salsa. Nu ştie să danseze salsa, însă e convins că dacă ar atinge-o pe ea, problema ar fi ca şi rezolvată. Ea e născută să joace într-un spectacol muzical de pe Broadway, în vreme ce el, după cum îşi dă brusc seama, funcţionează doar pe bază de aburi de alcool şi covrigi. Se uită în jos spre propriile mâini, dezumflat brusc. Să o cuprindă de mijloc şi să înceapă să danseze nu este ceva cu neputinţă de realizat pentru el. A mai făcut aşa ceva; terapeutul său le numeşte „învolburări”. Însă n-a mai avut nicio învolburare de luni întregi. A jurat că renunţă la ele.

Când ridică iar privirea, stewardesa este în partea din faţă a avionului, pregătită să prezinte instrucţiunile. Ca s-o vadă bine, mulţi pasageri se apleacă spre intervalul dintre scaune, surprinşi că sunt atenţi pentru prima dată, de mulţi ani.

— Doamnelor şi domnilor, se unduieşte prin aer vocea ei, numele meu este Veronica şi sunt stewardesa-şefă. Mă găsiţi la clasa întâi, iar colegii mei Ellen şi Luis – arată spre o versiune a sa mai puţin strălucitoare (păr castaniu mai deschis, piele mai palidă) şi spre un bărbat scund, chel – vor fi la clasa economică. În numele căpitanului şi al întregului echipaj, vă urăm bun venit la bord. În acest moment, vă rog să vă asiguraţi că spătarele scaunelor sunt în poziţie verticală şi tăvile sunt securizate. De asemenea, începând din acest moment, toate dispozitivele electronice trebuie să fie închise. Vă mulţumim pentru cooperare.

Mark îşi închide, supus, telefonul. De obicei se mulţumeşte să-l vâre în buzunar. Simte acea umflare bombastică a pieptului care însoţeşte un gest făcut de dragul altei persoane.

Jane Adler, aşezată lângă el, priveşte amuzată pasagerii fermecaţi. Se gândeşte că şi ea a fost tare drăgălaşă într-o vreme, pe la douăzeci şi ceva de ani, când l-a cunoscut pe Bruce, dar nu s-a apropiat niciodată de tipul de sex-appeal emanat de Veronica. Acum stewardesa le arată călătorilor cum să-şi fixeze centurile, şi tipul de pe Wall Street se poartă ca şi cum nici n-ar mai fi auzit în viaţa lui de o centură, darămite cum s-o folosească.

— În acest avion există mai multe ieşiri de urgenţă, le spune Veronica. Vă rog să o localizaţi pe cea mai apropiată de dumneavoastră. Dacă va trebui să evacuăm avionul, lămpile de pe podea se vor aprinde şi vă vor îndruma spre ieşiri. Uşile pot fi deschise prin răsucirea mânerului în direcţia indicată de săgeată. Fiecare uşă este prevăzută cu un tobogan gonflabil, care poate, de asemenea, să fie detaşat şi folosit ca barcă de salvare.

Jane ştie că soţul ei, aflat undeva, în spate, a descoperit deja ieşirile şi a ales-o pe cea spre care să-i împingă pe băieţi în caz de avarie. De asemenea, simte cum el îşi dă ochii peste cap, dispreţuitor, în timpul comentariului despre toboganele gonflabile. Bruce judecă lumea – şi hotărăşte ce anume este adevărat – pe baza cifrelor, iar statisticile spun că nimeni n-a supravieţuit prăbuşirii unui avion folosind un tobogan gonflabil. Ele nu sunt altceva decât un basm menit să le dea pasagerilor sentimentul fals că deţin controlul. Bruce nu dă doi bani pe basme, însă celor mai mulţi dintre oameni par să le placă.

Crispin se întreabă de ce nu s-a însurat niciodată cu o femeie care să aibă un trup ca al acestei stewardese. Niciuna