dintre soţiile lui n-a avut un fund memorabil. Poate că un bărbat tânăr râvneşte doar la fete slăbănoage, îşi zice, şi trebuie să treacă nişte ani ca să apreciezi valoarea unei perne în patul tău. Nu e atras de această femeie; e de o seamă cu doi dintre nepoţii lui, şi oricum lui nu i-a mai rămas nicio scânteiere în vintre. Numai gândul la doi oameni care se zvârcolesc într-un pat îi pare o glumă de prost gust. E o glumă care l-a distrat mult timp, desigur, când era mai tânăr, îşi dă seama – încleştându-şi mâinile pe cotierele scaunului, în vreme ce durerea îi străfulgeră iar şi iar mijlocul – că toate capitolele principale din viaţa sa au început şi s-au sfârşit între cearşafuri mototolite. Toate soţiile, viitoarele soţii, fostele soţii, şi-au negociat condiţiile în dormitor.

Eu iau copiii.

Ne căsătorim în iunie, la club.

Păstrez casa de vacanţă.

Plăteşte-mi facturile, altfel îi spun soţiei tale.

Se uită la Veronica, ocupată acum să explice că vesta de salvare poate fi umflată suflând printr-un pai. Poate că, dacă femeile pe care le-am ales ar fi avut ceva mai multă putere, îşi zice, mi-ar fi rămas alături mai mult timp.

— Vă amintim, zice stewardesa, cu un zâmbet leneş, că fumatul nu este permis. Dacă aveţi întrebări, vă rog să le adresaţi unuia dintre membrii echipajului nostru, în numele companiei Trinity Airlines, eu – zăboveşte asupra cuvântului, trimiţându-l în aer ca pe un balon de săpun – vă doresc un zbor plăcut.

Apoi Veronica se face nevăzută, şi pasagerii, rămaşi fără un punct focal, iau în mână câte o carte sau o revistă. Unii închid ochii. Duzele aerului condiţionat şuieră mai tare. Pe de o parte pentru că sunetul vine de sus şi pe de alta deoarece se combină cu rafalele de aer îngheţat, şuieratul este supărător.

Jane Adler îşi strânge mai bine pe trup jerseul, ca să se apere de frig, şi se adânceşte în sentimentul de vinovăţie pentru că nu a terminat scenariul înainte de zbor. Detestă să zboare, şi acum trebuie să zboare despărţită de ai ei. E o pedeapsă, îşi zice. Pentru lenea mea, pentru că m-am eschivat şi, în primul rând, pentru că am acceptat acest post nebunesc. A scris atâta vreme pentru un serial de televiziune din New York, în parte deoarece nu implica vreo călătorie. Însă iat-o acum, acceptând o nouă şansă, un nou post şi o nouă călătorie cu avionul.

Îşi urmează gândurile pe o cărare cunoscută; când e neliniştită, retrăieşte momente din viaţă, poate pentru a se convinge pe sine că are o istorie. A creat amintiri, ceea ce înseamnă că va mai crea şi altele. Aleargă împreună cu sora sa pe o plajă netedă din Canada; împarte în tăcere, prieteneşte, ziarul cu tatăl său la masa din bucătărie; face pipi în parc după ce a băut prea multă şampanie la un eveniment oficial din facultate; îl vede pe Bruce, gânditor, cu chipul încruntat, la colţul unei străzi din West Village; îl naşte pe mezin fără medicamente, într-o cadă cu apă fierbinte, uimită de mugetele care îi ies din plămâni. Apoi teancul cu cele şapte romane preferate pe care le are din copilărie, şi cea mai bună prietenă, Tilly, şi rochia pe care o poartă la toate întrunirile importante, pentru că o face să se simtă în acelaşi timp stăpână pe sine şi suplă. Felul în care bunica îşi ţuguia buzele, lansa în aer pupici şi cânta saluturile: Bună, bună!

Jane înaintează printre lucrurile banale şi cele semnificative, încercând să-şi abată atenţia de la locul în care se află şi cel spre care se îndreaptă. Degetele sale găsesc automat punctul acela de sub claviculă în care se află semnul din naştere în formă de cometă şi îl apasă. Este un obicei din copilărie. Îl apasă ca şi cum ar face legătura cu sinele ei real, autentic. Apasă până simte durere.

Crispin Cox se uită afară, pe hublou. Doctorii din New York – cei mai buni doctori din New York, şi asta nu înseamnă, oare, şi din lume? – l-au asigurat că merită să facă tratamentul la un spital specializat din Los Angeles. Ei ştiu tot ce se poate şti despre cancerul ăsta, i-au spus doctorii din New York. O să te înscriem la testul clinic. În ochii lor era o lumină pe care Crispin a recunoscut-o. Nu voiau ca el să moară, să fie învins, deoarece asta ar însemna că într-o zi şi ei vor fi învinşi. Când eşti măreţ, lupţi. Nu te prăbuşeşti. Arzi ca un afurisit de foc. Crispin a dat din cap că da, deoarece sigur că avea să învingă boala asta ridicolă. Sigur că asta n-o să-l doboare pe el. Însă acum o lună a luat un virus care l-a vlăguit şi l-a umplut de îngrijorare. În capul său a intrat o nouă voce, prevestind nenorocirea şi făcându-l să-şi pună sub semnul întrebării încrederea iniţială. Virusul a dispărut, dar îngrijorarea nu. De atunci, abia dacă a mai ieşit din casă. Când l-a sunat doctorul ca să programeze o ultimă consultaţie înainte de zbor, pentru nişte analize de sânge, Crispin a spus că e prea ocupat. Adevărul era că se temea că analizele vor reflecta felul în care se simţea acum. Singura concesie făcută acestei noi stări de nelinişte, deloc bine-venită, a fost să angajeze o asistentă pentru zbor. Nu-i plăcea să se ştie singur în aer.

Bruce se uită la fiii săi; nu se poate citi nimic pe feţele lor. Îi vine gândul acela familiar că e prea bătrân şi că a pierdut prea mult legătura cu ei ca să-i mai descifreze. Acum câteva zile, pe când aşteptau la masă în restaurantul lor chinezesc preferat, Bruce l-a văzut pe Jordan uitându-se la o fată de vârsta lui, care intra împreună cu familia ei. Cei doi adolescenţi s-au privit o clipă, cu capetele înclinate, şi apoi faţa lui Jordan s-a deschis – de parcă ar