fi fost despicată în două – într-un zâmbet larg. Părea că i-a acordat acestei străine totul: bucuria, iubirea, mintea, atenţia deplină. I-a oferit acelei fete un chip pe care Bruce, care şi-a studiat fiul în fiecare zi din viaţa lui, nu l-a văzut niciodată. Nici măcar nu ştia că există.

Benjamin se foieşte pe scaunul îngust. Şi-ar dori să fie în cockpit, dincolo de uşa etanşeizată. Piloţii vorbesc ca militarii, într-un cod prestabilit, cu o precizie energică. Câteva minute în care să-i asculte cum se pregătesc de decolare ar face să-i dispară gheara din piept. Nu-i place amestecul de pălăvrăgeală şi sforăieli din jur. Lipsa de rigoare cu care se comportă civilii îl deranjează. Doamna albă de alături miroase a ouă şi l-a întrebat de două ori dacă a fost în Irak sau în „celălalt loc”.

Linda se pomeneşte prinsă într-o gimnastică abdominală ciudată şi epuizantă, încercând să se îndepărteze de masa imensă a Floridei fără s-o atingă pe pasagera adormită din partea cealaltă. Se simte ca turnul înclinat din Pisa. Îşi doreşte – în timp ce-şi încordează muşchii abdominali – să fi cumpărat mai multă ciocolată. Îşi zice: În California, cu Gary, o să mănânc mai mult, şi gândul o îmbărbătează. Ţine regim de la doisprezece ani; până acum nu s-a gândit niciodată să se elibereze din acest jug. Supleţea i s-a părut întotdeauna esenţială, dar dacă nu este? Încearcă să se imagineze voluptuoasă, sexy.

Florida cântă iar, dar de undeva din piept, atât de adânc şi atât de încet, încât se aude ca un murmur. În jurul ei, ca şi cum murmurul ar fi fost semnalul, motoarele avionului încep să zumzăie, trezindu-se la viaţă. Uşa este închisă etanş. Avionul se zguduie şi face un salt înainte, în vreme ce Florida murmură. E o arteziană de melodii, stropindu-i pe toţi din jur. Linda îşi încleştează mâinile în poală. Jordan şi Eddie, în ciuda înfruntării tăcute, îşi ating umerii ca să se îmbărbăteze în vreme ce avionul prinde viteză. Pasagerii care ţin în mâini cărţi sau reviste nu mai citesc, de fapt. Cei cu ochii închişi nu dorm. Toţi sunt treji, în vreme ce avionul se înalţă de la sol.

12 IUNIE 2013 Seara

Echipa de intervenţie a Autorităţii Aeronautice Civile ajunge la faţa locului la şapte ore după accident – timpul necesar ca să zboare din Washington DC la Denver şi apoi să închirieze maşini până în orăşelul situat în zonele de câmpie din nordul statului Colorado. Datorită zilei de vară lungi, încă nu este întuneric când ajung. Adevărata lor activitate se va desfăşura în zori, a doua zi. Acum sunt aici ca să-şi facă o idee despre scenă, ca să înceapă, pur şi simplu.

La faţa locului se află primarul orăşelului, ca să-l întâmpine pe investigatorul-şef al AAC. Fac împreună o fotografie pentru presă. În afară de momentul strângerii de mână, primarul – care este şi contabil, din pricină că orăşelul nu-şi poate permite angajaţi cu program întreg – ţine mâinile îndesate în buzunare, ca să nu se vadă că-i tremură.

Poliţiştii au încercuit zona cu bandă; echipa de la AAC, în costume de protecţie portocalii, cu măşti, se caţără pe epavă şi o înconjură. Terenul este neted în toate direcţiile, suprafaţa este arsă, pârjolită, o bucată de pâine înnegrită sub un grătar. Focul s-a stins, însă aerul este încins. Avionul a trecut printr-un pâlc de copaci şi s-a înfipt în pământ. Vestea bună, îşi spun între ei membrii echipei, este că nu s-a întâmplat într-o zonă cu locuinţe. Nimeni de la sol n-a fost rănit. Găsesc două vaci sfârtecate şi o pasăre moartă printre scaune, bagaje, metale şi membre.

În următoarele douăzeci şi patru de ore de la accident, familiile victimelor sosesc la Denver cu avionul sau cu maşina. Hotelul Marriott din centru le-a rezervat câteva etaje. Pe data de 13 iunie, la ora şaptesprezece, purtătorul de cuvânt al ACC, un bărbat cu tenul plin de cicatrici de la acnee şi cu o purtare blândă, le oferă familiilor şi reprezentanţilor presei informaţiile la zi, în sala de evenimente a hotelului.

Membrii familiilor stau pe scaune pliante. Se apleacă în faţă, ca şi cum ar putea să audă cu umerii; îşi înclină capetele, ca şi cum firele de păr ar putea să prindă ceva ce nicio altă parte a trupului n-ar putea. Porii sunt deschişi, degetele, răsfirate. Ascultă cu înverşunare, sperând că există un adevăr mai bun, mai puţin zdrobitor, dincolo de faptele prezentate.

În partea din spate a sălii se află nişte aranjamente florale complicate, la care nu se uită nimeni. Bujori roşii şi roz în vaze uriaşe. O cascadă de crini albi. Au rămas de la o nuntă din seara trecută. Acest miros o să-i facă pe mulţi dintre membrii familiilor îndurerate să nu mai pună piciorul în vreo florărie pentru tot restul vieţii.

Reprezentanţii presei se ţin deoparte la conferinţă. Se feresc să privească în ochi rudele în timpul interviurilor. Dezvoltă propriile ticuri: un bărbat se scarpină pe braţe ca şi cum s-ar fi atins de o iederă otrăvitoare; o reporteră de televiziune îşi tot aranjează părul. Răspândesc informaţiile prin interviurile în direct şi prin rapoartele trimise pe e-mail la Associated Press. Se concentrează pe pasagerii „cunoscuţi”. Un magnat al maselor plastice, celebru pentru că a construit un imperiu şi a aruncat în şomaj, prin automatizare, mii de angajaţi. Un copil-minune de pe Wall Street, care valora circa o sută patru milioane de dolari. Un militar din Armata SUA, trei profesori universitari, un activist pentru drepturi civile şi o fostă scenaristă a serialului Lege & Ordine. Toarnă fapte în gurile flămânde; această ştire a captivat întreaga lume. Fiecare colţ al internetului şi-a adus contribuţia.

Un reporter ridică în faţa camerei de luat vederi un exemplar din The New York Times, ca să arate titlul scris cu litere de-o şchioapă, genul de titrare rezervată de obicei pentru alegerile prezidenţiale şi aselenizări. Scrie: 191 MORŢI ÎN ACCIDENT AVIATIC; 1 SUPRAVIEŢUITOR.

Când conferinţa de presă se apropie de sfârşit,