Bucăţile intacte din avion vor fi transportate la complexul ACC din Virginia. Acolo va fi refăcut puzzle-ul. Acum caută cutia neagră. Femeia care conduce echipa, o legendă în domeniu, în vârstă de şaizeci şi unu de ani, căreia i se spune, simplu, Donovan, e sigură că o vor găsi.

Pentru cineva cu experienţa ei, scena nu este complicată. Resturile sunt împrăştiate pe o jumătate de kilometru şi nu există ochiuri de apă sau terenuri mlăştinoase, doar pământ tare şi iarbă. Nimic nu poate să lipsească definitiv sau să fie pierdut; totul e la îndemână. Există metal pârjolit, scaune crăpate pe mijloc, cioburi de sticlă. Există rămăşiţe umane, niciun cadavru intact. E uşor să treci cu privirea peste carnea omenească şi să te concentrezi pe metal. Să te concentrezi pe faptul că acest puzzle are sens. Echipa lui Donovan este alcătuită din bărbaţi şi femei care îşi petrec viaţa profesională aşteptând să se petreacă tragedii. Muncesc din greu, cu gurile încleştate îndărătul măştilor, făcând inventarul şi punând dovezile în pungi.

După câteva zile, camerele rezervate la Marriott au fost eliberate: familiile au plecat. Au încetat şi relatările zilnice din presă. Echipa ACC a găsit cutia neagră şi s-a întors în Virginia. S-a anunţat că, într-un interval de trei săptămâni, vor fi date publicităţii descoperirile esenţiale şi că va avea loc o audiere publică legată de dovezi, la Washington DC, în circa şase luni.

Atenţia presei s-a diversificat; câteva articole se concentrează asupra mătuşii şi unchiului băiatului, care au venit cu avionul din New Jersey ca să-l adopte. Lacey Curtis, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, este sora mai mică a lui Jane Adler şi singura rudă de sânge în viaţă a băiatului. Circulă o fotografie a femeii, cu păr deschis la culoare, pistrui în obrajii dolofani şi un zâmbet timid. În rest, singura informaţie despre ea este că nu are serviciu. Soţul ei, John Curtis, în vârstă de patruzeci şi unu de ani, este specializat în informatică şi oferă consultanţă în domeniul IT firmelor locale. Nu au copii.

Publicul continuă să guste informaţiile despre orice şi oricine care are legătură cu accidentul, aşa că atotştiutorii de la televiziuni şi de pe internet continuă să facă speculaţii. Erau beţi piloţii? Avionul a avut o defecţiune? E sigur sută la sută că n-a fost un act de terorism? Unul dintre pasageri a luat-o razna şi s-a năpustit în cockpit? A fost o furtună? Analiştii de pe Google arată că, la o săptămână de la accident, 53% dintre căutările online de pe teritoriul Statelor Unite sunt legate de accident. „Cum se face”, mârâie un prezentator de ştiri cam bătrân, „că dintre toate ştirile cumplite din lumea asta groaznică, ne pasă atât de mult tocmai de acest avion prăbuşit şi de acest băieţel?”

E în spital de o săptămână. O femeie în cârje intră în cameră; este şefa departamentului de Relaţii Publice a spitalului din Denver şi are sarcina să ţină familia la curent cu tot ce nu vizează direct partea medicală.

— Susan, o întâmpină John Curtis.

E un bărbat înalt, bărbos, care are paloarea şi pântecul bombat tipice cuiva care îşi petrece cea mai mare parte din viaţă în faţa ecranului unui computer.

— A vorbit azi?

Lacey – palidă, cu o pată de cafea pe bluză – scutură din cap.

— Nu, de când i-am spus.

— Aţi hotărât dacă vreţi să i se spună Eddie sau Edward? întreabă Susan.

John se întoarce spre soţie şi se uită unul la altul. Privirea – buimacă şi nesigură – sugerează că, de la primirea telefonului, n-au dormit fără întreruperi mai mult de o oră. Avionul s-a prăbuşit la jumătatea unei săptămâni în care Lacey şi John nu-şi vorbeau, din cauză că ea voia să încerce în continuare să facă un copil, şi el nu voia. Iar acum cearta şi tăcerea păreau fără sens. Fuseseră doborâţi de pe calul care era viaţa lor. Nepotul stă culcat acolo, zdrobit, şi este responsabilitatea lor.

— Asta e pentru străini, da? spune Lacey. Ei nu-l cunosc nici pe el, nici pe noi. Presa ar trebui să-i spună pe numele de botez, Edward.

— Nu Eddie, zice John.

— Bine, zice Susan.

Edward – pentru că acesta îi este acum numele – doarme, sau se preface că doarme. Cei trei adulţi se uită la el, ca şi cum l-ar vedea pentru prima oară. Bandajul îi înconjoară de mai multe ori fruntea; părul des, ciufulit, iese de sub el. Are pielea foarte albă şi cearcăne întunecate. A slăbit şi pare mai mic de doisprezece ani. Pe piept are o vânătaie care înfloreşte spre gulerul halatului de spital lejer. Are ambele picioare în ghips, însă dreptul este ridicat pe tracţiune. Labele picioarelor îi sunt acoperite cu şosete portocalii, cumpărate de la magazinul de cadouri al spitalului. Pe tălpi scrie cu litere albe: DENVER!!!

Sub braţul lui Edward se află un elefant de pluş, la care Lacey nu poate să se uite. Lucrătorii firmei angajate să transporte de-a lungul ţării lucrurile familiei Adler s-au oprit la un motel din Omaha în noaptea de după prăbuşire. Au descărcat camionul în parcare şi au pus toate cutiile pe asfalt. Au deschis-o pe cea pe care scria CAMERA LUI EDDIE. Au scos din cutie elefantul şi l-au trimis prin poştă la spitalul din Denver, cu un bilet: Ne-am gândit că băiatul şi-ar dori asta.

— Planul e în continuare să-l trimitem cu avionul peste două zile, acum că e stabil, zice Susan. Ni s-a pus la dispoziţie un avion particular pentru călătorie, aşa că puteţi merge amândoi cu el.

— Toată lumea e atât de cumsecade! zice Lacey, după care roşeşte.

Are atâţia pistrui, încât roşeaţa nu face decât să-i unească. A prins obiceiul să-şi frângă mâinile pistruiate, de parcă mişcarea aceasta repetată ar putea, cumva, să schimbe realitatea inacceptabilă.